1

Puterea obișnuinței sau Cum să înveți să trăiești din nou

Îți aduci aminte când ai mers pentru prima oară cu bicicleta, implicit prima căzătură și tot restul de încercări nereușite? Atâta încordare, o atenție atât de intensă, când asupra ghidonului, când asupra centrului de greutate, a obstacolelor din drum sau a pedalatului… Eu sunt unul dintre cei care am învățat să merg pe bicicletă mai târziu așa că am încă destul de clare acele momente în care bicicleta se apleca pe-o parte, iar eu îi urmam traiectoriei, cu mâinile încleștate pe ghidon, blocat fiind în a înțelege unde greșesc. Prin repetiție însă lucrurile s-au așezat cumva, gravitația m-a lăsat în pace, iar mersul cu bicicleta a devenit o acțiune din ce în ce mai automată și mai naturală, până când… am uitat cum se face. Acum știu doar că trebuie să te urci pe bicicletă și… merge. O fac în mod automat, fără să-mi solicite prea multă atenție.

Exemplele pot continua la nesfârșit cu lucruri chiar mai complexe, cum ar fi condusul unui autoturism – este o diferență fantastică între încordarea primei lecții de șoferie și lejeritatea și automatismul cu care ajunge un șofer să conducă. Sau pot continua cu lucruri aparent mai simple, precum mersul pe propriile picioare pe care l-am deprins cu toții în jurul vârstei de un an. Toate aceste lucruri învățate prin puterea repetiției, ne scutesc de atenția ce ar solicita-o în mod normal, noi executând toate acestea în mod aproape inconștient. Așadar acest proces de a te obișnui cu ceva este în definitiv un lucru bun. Ca să te convingi, încearcă să mergi fiind foarte atent la fiecare mușchi și încercând să controlezi conștient fiecare mișcare și vei sfârși dând cu stângul în dreptul sau mergând caraghios. Uite un alt exemplu: încearcă timp de două minute să controlezi respirația și să hotărăști în mod conștient fiecare mișcare a cutiei toracice. Respirația va deveni haotică, neregulată și vei simți că te sufoci.

Dar obișnuința nu se rezumă doar la lucruri învățate, ci și la alți stimuli sau informații care se repetă. De exemplu, în timpul liceului am fost pentru câteva zile în vizită cu un coleg de școală la bunica acestuia, care-și avea casa chiar lângă linia de cale ferată. Ca să fiu direct, trenurile treceau prin chiar curtea acesteia, proprietatea fiind împărțită în două de calea ferată. În prima noapte nu am putut dormi nicio clipă, fiind absolut îngrozit de hărmălaia pusă în și mai mare evidență de liniștea nopții. Însă în nopțile care au urmat nu am mai auzit niciun tren. Deși treceau și ziua, în celelalte zile nu-mi aduc aminte de niciunul – acesta este puterea obișnuinței.

Acomodarea este o formă de învățare în care un organism scade sau încetează să răspundă la un stimul după prezentări repetate. În esență, organismul învață sa nu mai răspundă la un stimul care nu mai este relevant biologic. De exemplu, organismele se pot obișnui cu zgomote puternice și bruște dar repetate atunci când află că acestea nu au consecințe. (wikipedia)

Obișnuința îți eliberează gândirea conștientă și trece informațiile și acțiunile la un nivel inconștient, precum spălatul pe dinți în timp ce te gândești la ale tale. Este un mecanism minunat care îți permite să te concentrezi pe ceea ce crezi că este important în acel moment. Un mecanism a cărui funcționalitate însă trebuie recalibrată din când în când, așa cum vom vedea pe mai departe.

Un cuvânt modern pentru obișnuință este rutina. Oamenii urcă în fiecare dimineață în tramvai, metrou, autobuz sau mașinile personale și merg la serviciu. Dacă îi întrebi după o astfel de călătorie ce au văzut în jurul lor nu vor putea răspunde cu brio la o astfel de întrebare. Pur și simplu acea perioadă din viața lor a și dispărut. Absenți. La fel și la muncă: dacă au parte de activități repetitive, totul devine o rutină. Iar la sfârșitul programului urcă din nou în tramvai, metrou sau autobuz, înapoi pe drumul spre casă… Astfel dispar nu doar ore, ci zile întregi din viața lor datorită rutinei. Nici nu-și mai pot aduce aminte ce s-a întâmplat în ultimele zile. Cu siguranță că logica le va impune să răspundă că au fost la serviciu, deși nu-și pot aminti prea multe din acele zile.

Deși un mecanism minunat, obișnuința lucrează în general pentru dar și uneori împotriva noastră. Pentru că din cauza ei ne obișnuim cu casa în care locuim, cu locul de muncă, cu ceea ce ne înconjoară, cu rudele, prietenii și chiar cu partenerul de viață. Atât de mult ne obișnuim cu ceea ce avem încât uităm de ele și le redescoperim de obicei doar după ce le pierdem.

Nu îți mai convine job-ul tău, te plictisește și a devenit o rutină? Îți mai amintești ce rău îți era fără el? Cu siguranță că nu-ți mai aduci aminte, ceea ce știi e că nu te mulțumește și vrei altceva. Dar dacă l-ai pierde pe nepusă masă ai regreta cu amar ceea ce acum îți pare a fi o corvoadă! Tot astfel de ce oamenii regretă relațiile care se sfârșesc dar în timpul cărora ajunseseră să se poarte ca niște oameni invizibili? Sau de ce nu se bucură de cei dragi cât timp sunt lângă ei și-i regretă și-i apreciază după ce nu mai sunt? De ce nu prețuiesc sănătatea decât după ce o pierd? Și de ce trebuie să aștepte ultima clipă a vieții pentru a-și da seama că au irosit-o și că nu au apucat să… trăiască? Răspuns: din obișnuință.

Așadar, când vorbesc despre obișnuință, nu mă refer la acei sclavi ai unor obiceiuri precum fumatul, ci de acele lucruri pe care obișnuința le fură gândirii conștiente precum o uitare. De acele lucruri pe care, deși le faci, le vezi, le ai, prin puterea obișnuinței nici nu știi când le faci, nici nu știi cu adevărat ce vezi sau pe lângă ce treci și nici nu știi cât de bogat și binecuvântat ești.

Obișnuința ți le ascunde lăsând loc doar lipsurilor: ceea ce nu faci, ceea ce nu ești, ceea ce nu vezi sau nu ai. Pentru că ceea ce nu ai este mereu captivant și nou. Nu prea te poți sătura și nici plictisi de ceea ce nu ai, nu-i așa? Dar tocmai acest lucru lasă loc anxietății și frustrării fiind mereu concentrat pe ceea ce-ți lipsește. Te-ai obișnuit cu ceea ce ai, devenind un zgomot de fond pe care nici nu-l mai auzi. Și chiar de-ar face o hărmălaie precum un tren ce trece prin curtea ta, obișnuința te face orb și surd la orice dar minunat din viața ta. Ești mai bogat decât crezi!

De cealaltă partea, cea a noului

Pe de altă parte nu-i așa că oamenilor le place să călătorească în concediu? De ce? Simplu: pentru că descoperă lucruri noi, lucruri cu care nu au apucat să se obișnuiască, absolut noi-nouțe. Acestea îi fac să simtă că trăiesc. Poate că acea cameră unde au ales să petreacă cele câteva zile de concediu e departe de confortul de acasă, dar este doar diferită, iar asta este suficient pentru majoritatea oamenilor în a-i determina să o aprecieze mai mult – doar pentru că nu au apucat să se obișnuiască cu ea.

De ce jocurile video sunt așa de interesante și captivante? Pentru că la un joc, deși aparent același, scenariul se schimbă rapid nelăsând loc rutinei și punând sub semnul întrebării victoria (recompensa). Jucătorul este captivat și implicat pentru a-și obține fiorii victoriei. Tot din același motiv femeilor le place să meargă la cumpărături: mereu ce ceva nou, numai bun de achiziționat, iar trendurile sunt așa de schimbătoare! Cu alte cuvinte nu te poți obișnui cu ceva ce e în permanentă schimbare, iar „noul” va atrage întotdeauna ca o Fata Morgana.

Oare nu tot obișnuința este indirect și adevăratul motiv pentru adulter? Partenerul infidel simte că s-a „plictisit” de actuala relație și vrea ceva „nou”. Dar oare „noul” nu se va transforma la rândul său într-o perioadă mai mică sau mai mare de timp într-un „vechi” și nu va avea aceeași soartă? De multe ori partenerul infidel regretă imediat gestul necugetat și-și dă seama că ceea ce are acasă este inestimabil față de mirajul acelei aventuri. Dar e prea târziu, răul a fost făcut. Cred că știi chiar și tu vreun bărbat care își înșela soția la un moment dat cu… o urâtă. Însă de ce a făcut-o și cum a ajuns atât de orbit încât să uite ce minunăție avea alături?… Din obișnuința cu care a început să o privească în timp.

Nu vorbim despre hiperbolizarea „noului”, ci despre uitarea „vechiului”. Iar dacă ai avea puterea să pui cele două elemente unul lângă altul ai rămâne uimit de faptul că s-ar putea ca „noul” să fie net inferior a ceea ce aveai dar de care ai… uitat între timp. Însă asta o descoperă cei mai mulți doar atunci când pierd pentru totdeauna „vechiul” din viața lor.

Cu ce este primul sărut mai deosebit față de miile ce îi urmează într-o relație? Cu nimic, iar totul este doar în mintea noastră. Obișnuința înghite orice se întâmplă să se repete, bune sau rele, lucruri banale sau importante, nu face diferența. Iar dacă suntem „norocoși” și lucruri bune tind se repete în viața noastră, obișnuința le va înghiți și pe acestea cu prima ocazie în care vom privi în altă parte, fără discernământ. Mecanismul obișnuinței nu ne cere voie și nici nu așteaptă confirmare.

Până unde merge obișnuința?

La început descoperim ușor-ușor mediul familial, iar fericirea autentică a bebelușilor și a copiilor mici încă ne demonstrează că lumea în care trăim oferă multe surprize și noutăți atunci când ne alăturăm minunatei călătorii numită viață (unde s-o mai ascunde acea bucurie pe fețele oamenilor mari?). Descoperim apoi propriul corp și ceea ce poate face. Descoperim lumea și ne minunăm de o grămadă de lucruri. Descoperim propria conștiință de sine și Eu-ul lăuntric. Iar un timp este chiar bine, până când începem să ne obișnuim cu ceea ce ne înconjoară.

Nimic nu este ocolit sau cruțat. Ne-am obișnuit până și cu trecerea timpului. Când eram mici și timpul era ceva nou pentru noi, ziua era atât de lungă… iar cu vârsta zilele au devenit din ce în ce mai scurte…

Ne-am obișnuit la fel de bine cu tot ceea ce vedem în jurul nostru. Privim superficial, nu mai privim „la” oameni, ci „prin” oameni, cu gândurile hai-hui. Ne-am obișnuit chiar și cu noi înșine. Dacă te-ai privi acum într-o oglindă ca și cum te-ai vedea pentru prima oară ai descoperi cicatrici de care nici nu mai știi de unde le-ai colecționat și alunițe de care ai… uitat, de vreme ce sunt acolo. Ai să rămâi surprins de cât de nouă ți se va părea înfățișarea.

Dar… dacă ne obișnuim până și cu propria existență? Asta nu înseamnă oare că moartea – ca pierdere a vieții – ne va surprinde precum pierderea unui lucru cu care ne obișnuisem și a cărui lipsă ne trezește brusc adevărata lui valoare? Sau nu înseamnă faptul că prin obișnuință ușor-ușor trecem întreaga existență pe pilot automat? Oare asta nu înseamnă în definitiv să încetezi în a mai exista înainte de vreme și să te transformi într-un fel de zombi?

Există remediu?

Cum contracarezi ca obișnuința să nu-ți răpească ce e important pentru tine? Lasă conștientul să inunde momentul prezent, să pună întrebări, să cerceteze, să se îndoiască, să se convingă, precum un copil. Să redescoperi ceea ce te înconjoară și pe tine însuți ca și cum te-ai întâlni pentru prima oară cu propriul EU sau cu propriile emoții. Să redescoperi talentele și abilitățile cu care ești înzestrat. Să redescoperi partenerul de viață și iubirea ce vă leagă. Să redescoperi propria existență în splendoarea amănuntelor care te-au fermecat atunci când le-ai văzut pentru prima oară.

Eu cred că marile personalități ale omenirii au fost doar niște oameni TREJI. Prezenți Acum și Aici, fără să lase obișnuința să le fure prezentul.

Când mărul i-a picat în cap lui Newton, acesta a fost perfect conștient de moment. A fost prezent, iar asta l-a făcut curios la ceea ce tocmai s-a întâmplat. Pentru mulți ar fost un lucru banal, un alt măr din uriașa istorie a omenirii care ar fi căzut în capul unui gură-cască ce zăbovea sub pom. Dar pentru el a fost exemplificarea legii gravitației care striga la el să o așeze pe hârtie. Era atât de evident!

Tocmai pentru starea lor de trezie și pentru curiozitatea cu care au observat lumea înconjurătoare cei mai mulți inventatori au văzut soluții simple acolo unde restul lumii nu vedea nimic. Au trăit prezentul cu intensitate și nu cu plictis.

Obișnuința pe majoritatea oamenilor îi scoate din momentul prezent și din chiar propriile vieți, trecându-i pe pilot automat și făcându-i să reacționeze doar la „nou”, pierzând astfel printre amănunte însăși minunea propriei existențe.

Descartes, ancorat în momentul prezent s-a îndoit de tot ceea ce există în căutarea cunoașterii și a adevărului suprem. Descartes a pus la îndoială totul: lumea și chiar propria existență, considerându-le o minciună. A renunțat la orice i s-a spus că ar fi adevărat. Adâncit în propriul Eu în timp ce se îndoia de întreaga realitate din jurul său și chiar de sine însuși, un singur lucru rămânea în picioare: faptul că se îndoia de tot. Iar faptul că se îndoia demonstra că există un EU care se îndoiește, de aceea exclamă: „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum” – „Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist”. Ceea ce nu știu majoritatea celor ce-l vor cita este că silogismul continuă: „sum, ergo Deus est” adică „exist, deci Dumnezeu există”– atât de minunat este de întâlnirea cu EU-ul autentic, dincolo de uitarea cu care obișnuința îl învăluise pe acesta, încât recunoaște că o asemenea minune cere existența unui Creator.

Uităm să trăim, uităm să fim. Ne tratăm ca și cum nu am exista. Uităm să fim conștienți de propria existență și să ne întâlnim cu propriul Eu în deplina luciditate a momentului. Te-ai obișnuit cu Eu-ul tău aidoma respirației pe care o execuți de 20.000 de ori zilnic. Întoarce-te la viață. Fii prezent Aici și Acum. Aceasta este singura soluție: să ne comportăm ca înainte de a ne obișnui și de a privi lucrurile cu același real interes ca prima oară. Nu e logic? Trezește-te!

Așa cum am mai spus, obișnuința este un proces de învățare neurologică prin care un lucru ce se repetă devine ignorat dacă nu prezintă niciun interes. Iar prin interes mintea înțelege o răsplată sau pedeapsă. Lucrurile vor continua să se repete în jurul nostru: multe lucruri banale, dar și multe lucruri valoroase ce nu implică neapărat vreo pedeapsă sau recompensă. Cu cât mai des se vor repeta, cu atât obișnuința le va învălui deopotrivă în uitare, fără excepție și fără a face diferențe între ele. Este de datoria Eu-lui să le redescopere pe cele valoroase într-un mod conștient. Este de datoria ta ca un lucru valoros din viață să-l conștientizezi ca pe o recompensă și ca pe un câștig de fiecare dată când ți se întâmplă, chiar dacă îți intră în viață fără vreun efort și fără vreo luptă. Nu le desconsidera.

Trăiești ca-ntr-un vis în care nu deții controlul. Te lași purtat de viață de parcă ar fi o obligație să o duci la capăt… Trezește-te! Nu te lăsa furat. Cele mai bune clipe sunt cele pe care le trăiești. Pe care le TRĂ-IEȘTI cu sufletul și mintea prezente! Pentru că sub mantia obișnuinței nu există viață, ci doar uitare.

Mecanismul de a transforma orice într-un automatism este el însuși un mecanism automat – este perfect! Cum poate fi însă controlat? Prin intervenția conștientului care este opusul automatismului. Odată conștientul intrat în scenă el pune stop și analizează, pune întrebări și se îndoiește de tot ceea ce este luat de bun. Conștientul este precum lumina ce intră în întunericul uitării și salvează ceea ce este mai bun de acolo. Este precum un privitor ce se bucură preț de câteva minute de o operă de artă spre deosebire de paznicul muzeului ce-și petrece o noapte întreagă între capodopere, plictisit și așteptând să se termine programul. Cum vrei să trăiești e alegerea ta!

În fiecare zi soarele răsare și în fiecare zi soarele va apune la orizont. La fel cu luna și stelele. Dar câte momente de contemplare ai avut în toată viața ta pentru a te bucura de astfel de clipe? Deși resurse nemărginite de încântare și de împlinire sufletească sunt așa de ușor de ignorat doar pentru că îți sunt la îndemână și pentru că ai ales să nu te mai bucuri de ele. Ai ALES! Obișnuința începe cu o alegere. Obișnuința începe cu decizia conștientă că nu te mai interesează „vechiul”. Invoci uitarea, iar ea vine. Redescoperă valorile a ceea ce te înconjoară, iar asta va împiedica obișnuința să ți le fure. Fericirea de a trăi nu vine de la sine. Trebuie să lucrezi la asta.

Câte persoane dragi ar trebui să moară în jurul tău pentru a te bucura cu adevărat de existența celor de lângă tine cât încă îți sunt alături în această călătorie și să nu aștepți ca tot restul lumii doar ca să poți spune: „A fost un om bun”?

Și de ce trebuie să pleci de acasă pentru un timp suficient de lung pentru ca să te poți întoarce și să poți spune ca Dorothy din „Vrăjitorul din Oz”: „Nicăieri nu-i ca acasă”? De ce nu te poți bucura de propria casă ca și cum ai veni în fiecare zi dintr-o lungă călătorie?

De ce o viață trăită la normă precum pontajul unui muncitor la fabrica unde va munci până la sfârșitul zilelor lui? De ce o viață plină de ignoranță și plictiseală? De ce una cufundată în uitare și obișnuință și de ce nu una EXTRAORDINARĂ cu aceleași ingrediente de fapt?

Este minunat că exiști. De fapt este chiar o minune. Fii zilnic cu adevărat beneficiarul acestei minuni numită viață… Simte. Explorează. Fă ceva nou. Redescoperă. Disecă rutina cu tăișul lucidității. Îndoiește-te și pune întrebări. Fii curios. Fii prezent. Fii Aici. Fii Acum. Fii!