Nu toată lumea vrea să se salveze

„Frica noastră cea mai profundă nu este că suntem inadecvați. Frica noastră cea mai profundă este că suntem puternici peste măsură. Este lumina noastră, nu întunericul din noi ce ne sperie cel mai mult.” – Marianne Williamson.

Tocmai asta doare, tocmai asta sperie: că ai putea lumina. Cel mai liniștitor gând ar fi: „Stai liniștit, pur și simplu nu poți”. Și scoțând un oftat adânc, te-ai împăca cu destinul implacabil. – „Ce bine că nu pot”.

Dar să-ți spun că poți să faci acel lucru, dar că nu poți să-l faci doar pocnind din degete, ci că pentru a reuși trebuie să te antrenezi și să te antrenezi, iar asta o să te doară și că va trebui să renunți uneori la somn și că vei avea parte de eșecuri în acest drum, asta te sperie. Că vei întâlni oameni care îți vor pune piedici și vor încerca uneori chiar să te pună la pământ doar cu o vorbă. Și o să-ți fie din ce în ce mai greu… Să îți spun că tu poți să faci acel lucru, dar că drumul acesta o să fie atât de greu, ei bine, lucrul acesta te înspăimântă. Mai bine ar fi să vin la tine și să îți spun „Nu poți” – ar fi mai liniștitor.

Nu vreau să țin lecții de religie, dar asta îmi aduce aminte de evrei.

Evreii știau din scrierile lor sfinte cu aproape 700 de ani înainte faptul că Mesia Cel mult așteptat se va naște în Betleem și din seminția lui Iuda, ca descendent al lui David, că va face minuni și va reda vederea orbilor, iar ologilor mersul, că va fi precedat de un înainte-mergător (Ioan) ce-I va anunța sosirea, că își va desfășura misiunea în Galileea, că va curăța templul de comercianți, că va intra în Ierusalim călare pe asin, că va fi dat pe 30 de arginți, că va fi batjocorit, bătut, scuipat, iar fața schimonosită de durere. Știau că va fi pedepsit pe nedrept și că nu-Și va deschide gura împotriva celor ce-I vor căuta pieirea, că va pătimi și că I se va lua viața pentru păcatele omenirii. Dar mai știau nu numai că Dumnezeu nu-I va da trupul spre pieire, ci și că I va da misiunea să judece lumea. Știau toate acestea și multe, multe altele.

Dar ei nu erau gata pentru acest Iisus. Cu numai o săptămână înainte de a-L omorî Îl primiseră în Ierusalim ca pe un împărat cu ramuri de finic în mâini și înălțând osanale. Așteptau pe Mesia Cel promis în numele Căruia tot genunchiul se va pleca. Așteptau eliberatorul care să pună capăt ocupației romane și care să le redea mândria de popor ales al lui Dumnezeu. Au să le arate ei romanilor ce aliat teribil au de partea lor!… Și ce primesc? Un Mesia Care le spune că trebuie să-și iubească dușmanul? Că trebuie să-și întoarcă și celălalt obraz? Că trebuie să ierte pentru a fi iertați? Nu… nu-L vrem pe Acesta!

În mulțimea strânsă la execuția Lui erau preoți, cărturari și cunoscători ai profețiilor și a textelor sfinte. Erau de asemenea oameni simpli care Îl văzuseră pe Iisus făcând minunile și care-L întâmpinaseră mai devreme cu bucurie mare. Erau și cei ce-L urmaseră și-I văzuseră toate vindecările și învierile din morți, care-I ascultaseră predicile și cărora le lămurise proorocirile despre El. Știau Cine este. Le spusese de nu știu câte ori că împărăția Lui nu este din lumea aceasta. Degeaba. Toți stăteau în jurul crucii și așteptau să se dea jos de acolo. Ucenici, farisei, preoți, beneficiari ai minunilor sau simplii curioși, toți erau acolo. Le vorbise degeaba. Le arătase în zadar.

Parcă participau la o farsă universală. „Coboară-te de pe cruce!” strigau cu toții. Un fel de a spune „Nu ne spune că vorbești serios!”. Atât de orbi au fost până și ucenicii Lui, încât moartea Lui, deși prezisă la fel de bine ca și învierea din morți, a fost considerată de aceștia ca un eșec. „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” este mărturisirea a doi dintre ei imediat după crudele evenimente petrecute.

Uneori oamenii se comportă în mod identic. Poți să le ții predici cât vrei, să le demonstrezi că ceea ce spui are sens și că este unicul drum, că tot vor refuza să audă ce spui și să vadă ceea ce este evident. Pentru că ceea ce le spui tu nu se potrivește cu ceea ce le-ar conveni lor să audă. Cuvintele le vor trece pe lângă urechi și vor rămâne orbi la orice faptă.

Cam asta se întâmplă și unora dintre noi: vine cineva și spune „poți să faci acest lucru. Poți să-l faci, dar o să te doară”. Și care este răspunsul? „Ce-mi dai tu mie, ce-mi faci? Eu nu vreau chestia asta! Eu vreau să-mi spui că nu merge, că nu pot. Știi… sunt și un pic bolnav!” […] – Nu toată lumea vrea să fie salvată.

Este mai ușor să crezi că ai fost sau nu ai fost ales să reușești în viață. E mai ușor să vezi pe cineva care reușește în viață și să crezi că este vorba doar de noroc sau doar de ultima lui acțiune care a generat succesul, uitând de mulții ani de muncă, de nesomn, de studiu și de încercări eșuate. Dacă lor le accepți acum munca și eforturile ca izvor al succesului înseamnă să admiți că este singura soluție și în cazul tău.

Majoritatea oamenilor preferă să se lamenteze de soarta lor crudă, dar să nu depună niciun efort în a-și schimba traiectoria și în consecință destinația. Munca, efortul, responsabilitatea actelor nu reprezintă o opțiune demnă de luat în calcul de cei mai mulți oameni. Dar în a-și plânge de milă sunt cei mai buni. Cred în noroc, în karma, în horoscop și destin, dar nu în muncă. Pentru că munca le face rău.

Am ținut sute și sute de interviuri până acum. Știu despre ce vorbesc. Am văzut oameni disperați, oameni ajunși la limita puterilor psihice, oameni care au trecut prin divorțuri, falimente, pierderea locului de muncă și alte nenorociri. Oameni care nu au putut să-și ascundă lacrimile când își evaluau situația în care îi adusese viața. Alții au plâns în hohote fără să se mai poată abține.

Ca manager care le putea oferi un job în vânzări, am considerat întotdeauna că este misiunea mea de a-i salva. Aveam la îndemână mijloacele potrivite și experiența care să facă posibilă transformarea lor. Eram conștient de misiunea de a le întinde mâna în cele mai grele momente ale vieții lor și de a le schimba destinul pentru totdeauna. Dar, chiar dacă vorbeam cu oameni ajunși în cele mai grele momente și care nu mai aveau nimic de pierdut, surpriza era că în realitate nu voiau să fie ajutați. Să lucreze în vânzări, având cei mai buni oameni care să-i îndrume și cu posibilitatea de a câștiga mai mult decât au câștigat ei vreodată era mai mult decât ar fi vrut să audă. Era o invitație de a munci la construirea propriului destin, o invitație la efortul reinventării lor, o șansă de a asuda la salvarea lor. Neinteresant.

Nu vreau să mă înțelegi greșit. Oamenii aceia nu se prefăceau, iar durerea lor era autentică. Doar că nu mă vedeau și nici nu mă auzeau. Nu mă potriveam în povestea vieții lor. O repetaseră atât de mult încât credeau doar în ea și în nimic în afara ei.

În general este destul de greu să descoperi acest gen de oameni față de cei aflați în situații asemănătoare dar care sunt gata să lupte pentru ei, iar asta pentru că te bruiază constant cu necazurile lor, te bombardează cu lamentări, te desconcentrează și te atrag în vârtejul lumii lor fără ieșire. Îi compătimești și chiar îți pare rău pentru ceea ce li se întâmplă. Ca să îi descoperi îți spun cel mai bun truc: taie sonorul și privește doar faptele. Vei vedea niște oameni care nu fac nimic pentru ei. Doar vorbe.

Nu toată lumea vrea să fie salvată. Poți să le spui, să le arăți, să le demonstrezi că există soluții – tot degeaba. Te vor considera o farsă a destinului și vor pleca mai departe pe drumul lor căutând noi confesori cărora să le detalieze blestemul și nenorocul vieții lor. Unii pur și simplu nu vor să fie salvați. Vor auzi tot ceea ce vor să audă și vor vedea tot ceea ce vor să vadă.

Abia după ce a înviat Iisus și S-a arătat ucenicilor aceștia au înțeles într-un final că totul le fusese spus pe față, doar că mintea lor obtuză nu a vrut să vadă. Văzând limpede, au înțeles și au crezut. Iar credința le-a dat puterea să facă la rândul lor minuni și să meargă pentru ea până la sacrificiul suprem, pierzându-și viața pentru misiunea și credința lor. Dar eu nu sunt Iisus și nu pot să învii din morți ca cineva să mă poată auzi și să mă poată vedea.

Ce s-a schimbat la mine știind toate aceste lucruri? Nimic: încă încerc să-i salvez atunci când îi întâlnesc. Doar că nu mă mai surprind alegerile lor.

Sursă foto: Victor Habchy