1

Joacă sau muncă?

Ce dorește un părinte pentru copilul lui?… Să fie fericit. Descartes spunea că părintele își privește copilul ca pe propria reîncarnare, se privește pe el și pe copil ca pe un întreg, ca pe un măr din care el este partea cea mai proastă. De aceea îi va da acestuia orice este mai bun și orice bucurie, acceptând numeroase sacrificii și privându-se de satisfacții doar pentru a-l vedea fericit. Este o hrană sufletească, fericirea oferită devenind propria lui fericire.

Copilul cunoaște fericirea de când s-a născut, dar, undeva pe drum, o uită.

Totuși, părintele i-o dorește în continuare. Părintele știe mai bine… dar odrasla nu mai vrea să fie copil. Vrea să fie mare, serios, renunță la joacă, la fericire. Devine pretențios și nemulțumit. Iubește, dar se comportă pe dos. Vrea sa fie iubit dar respinge afecțiunea, ar vrea să fie afectuos dar nu vrea să pară slab și vulnerabil, manifestându-se într-un balans emoțional ce cere o atenție constantă a celor din jur până când se alege cu ceea ce a semănat: nefericirea… S-a făcut mare.

★ ★ ★

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” – Iisus. Dacă puritatea și fericirea au ca răsplată împărăția cerurilor, cu atât mai mult răsplata este și aici, pe pământ. Dar cum sunt copiii și ce am pierdut pe drum?

Copiii sunt buni. Nu există copil rău nici măcar atunci când acesta scapă vaza cea nouă și o sparge. Noi îl facem rău. El nu este rău, el nu a cunoscut răutatea, doar oamenii mari s-au îmbolnăvit de ea.

Copiii se joacă. Aceasta este manifestarea purității și fericirii. Când un copil face un castel de nisip, este cel mai frumos castel de nisip din lume. Este de-a dreptul minunat. Iar asta îl face fericit pe copil. Sau oare faptul ca este fericit face castelul minunat? Oricum ar fi, joaca este cercul vicios în care fericirea hrănește acțiunea, iar acțiunea sporește fericirea la rândul ei, închizând cercul.

De aceea, un copil nu se poate juca la comandă fără să simtă asta, cum nici nu poate fi fericit la o pocnitură din degete. Pentru că joaca este manifestarea fericirii, iar ea nu poate exista de una singură. Altminteri devine o simplă activitate impusă, făcută mecanic și fără tragere de inimă. Este ca și cum ai strâmba gura cuiva într-un zâmbet și te-ai aștepta să se simtă bine. Așa ceva este ridicol.

Surprinzător, atunci când se joacă, copiii nu o fac „în joacă”. Sunt concentrați, focusați pe scopul lor. O fac cu mare atenție și cu o mare implicare. Sunt cu toată ființa lor aici și acum. Pentru acele momente, nu există nimic mai presus de preocupare lor, ceea ce îi poate decupla de-a dreptul de la mediul înconjurător – atât de mare este interesul pentru ceea ce fac. Joaca este „munca” lor. Este serioasă, dar este născută din puritatea și fericirea interioară, ceea ce-i absoarbe întru totul.

În schimb, de cele mai multe ori, oamenii mari când muncesc o fac doar așa, în joacă. Activitatea lor, neaparținându-le, nu se poate naște din trăiri autentice de fericire. Sunt superficiali și nefericiți. Îi vezi la propriu cu gura strâmbată într-un zâmbet, dar nimic pe dinăuntru. Deși s-au bucurat când au primit job-ul respectiv și deși au multe alte posibilități de a-și schimba „jocul”, uită de bucuria inițială și rămân blocați undeva la mijloc, între indiferență și ignoranță. Ar fi nefericiți dacă și-ar pierde locul de muncă, dar tot nefericiți sunt și cu el.

Copiii visează. Copiii visează și se pun pe fapte. Copiii visează visurile lor, nu ale altora. Castele de nisip, o lume construită din nimicuri, cazemate și aventuri grozave, un pom, o floare, o jucărie nouă sau bicicleta de la magazin – toate sunt duse la îndeplinire fără amânare. Odată ce-și pun în minte un plan,un vis, un obiectiv, se pun imediat pe treabă. Sunt atât de determinați încât pot modela întreg universul în credința lor, aducând la viață până și pe Moș Crăciun.

Oamenii mari nu mai visează. Iar dacă visează, visează visurile altora, iar asta le taie orice chef. S-au învățat nemulțumiți și-și joacă rolul de nefericiți pentru a primi atenție și afecțiune. Îl joacă atât de bine încât le iese și, în scurt timp, nu mai știu cum e să nu mai fie așa. Scuzele și compătimirea de sine au devenit o a doua natură. Tu, om mare și care citești aceste rânduri, care este ultimul tău vis și acum câți ani l-ai avut pentru prima oară? Ce s-a petrecut între timp, ce ai făcut cu el? De ce ai ales să joci jocul altora și de ce nu ai ales să te joci așa cum ai vrut tu, așa cum ai fi fost fericit?

Copiii sunt curați cu inima, sunt fericiți și visează cu ochii larg deschiși atât de clar, că nimic nu le mai poate sta în cale pentru visul lor. De aceea numai ei se pot juca cu adevărat. Joaca este transpunerea visului în realitate, iar asta emană fericire. Iată de ce oamenii mari uită cum să se joace – pentru că renunță la visurile lor. Atâta timp cât muncești la visul tău, munca se transformă în joacă, aidoma celei din copilărie. Atâta timp cât urmărești cu pasiune visul, munca radiază fericire. Munca adevărată este joaca oamenilor mari.

Unii au visat să zboare și au reușit. Alți au visat să construiască mașini incredibile, organizații, să descopere leacuri și au reușit… Atâta timp cât îți iei un moment să visezi visul tău, nimic nu poate să-ți stea împotrivă. Imposibilul devine posibil.

Un copil va citi cartea dată, va face cumpărăturile și va duce gunoiul pentru cei câțiva bănuți care-i rămân ca rest și pe care-i va primi ca răsplată. Dar el știe bine că este mai aproape de jucăria sau de bicicleta pe care vrea să și-o cumpere. A integrat foarte bine cele câteva sarcini și comisioane în joaca lui, pentru că el își trăiește visul – mărunt pentru ochii noștri serioși, imens pentru lumea lui. Este fericit că face aceste lucruri, este fericit că are ocazia și posibilitatea să le facă. Dacă nu ar fi avut această șansă, nici visul lui nu s-ar fi putut împlini.

Acesta este și job-ul nostru. Poate că simți că nu îți aparține întru totul și poate că nici nu te poți bucura să vezi rezultatul muncii tale, executând doar o etapă din lungul proces tehnologic precum o mică rotiță într-un imens angrenaj. Dar nici în exemplul de mai sus copilul nu se bucură direct de comisioanele și sarcinile făcute, însă se bucură că are posibilitatea ca prin acestea să-și atingă visul său, ceea ce le face plăcute și dezirabile.

Joaca copiilor este „munca” oamenilor mari în forma ei cea mai pură sau, invers spus, adevărata muncă pentru oamenii mari este precum joaca pentru copii, altminteri este o temniță. Munca este joaca pentru care te bucuri că primești în plus și un salariu, în rest este doar un alt prilej de joacă.

Iar dacă mediul tău de lucru te încorsetează și te împiedică să-ți urmezi visurile, pleacă. „Șansele tale de a obține succesul sunt direct proporționale cu nivelul de plăcere pe care îl obții din ceea ce faci. Dacă faci o muncă pe care o urăști, recunoaște imediat acest lucru și renunță.” – Michael Korda. Munca nu trebuie să fie executarea unei sentințe – aceea nu mai este muncă, ci o pedeapsă. Ea trebuie să te facă fericit, să poți visa, să te joci.

Pentru că, vezi tu, joaca este o stare de spirit ce nu ține de vârstă. Ești tu, în modul cel mai autentic și având o stare paradisiacă, simplă și curată, ce îți dă puterea să faci orice. Este o alegere, este libertate.

Joaca este ceva personal și intim, ceva ce nu poate fi impus. Este atunci când muncești visându-ți visurile.

Joacă sau muncă?…

Munca este joacă… și trebuie să ai grijă ca așa să rămână!