FLORIN OPREA . EU

Eu cu mine…

Când talentul nu e de ajuns

Când talentul nu e de ajuns

Succesul înseamnă întotdeauna multă muncă. Talentul este ceva opțional. Așa cum vezi la publicarea uni job, la rubrica cerințe: „experiența în domeniu reprezintă un avantaj”, așa stă treaba și cu talentul – existența lui reprezintă doar un avantaj, dar asta nu te califică automat pentru succes.

Munca este ca un zbor făcut cu avionul din punctul A în punctul B. Singură, munca face ca zborul să nu fie confortabil, cam ca cel făcut la clasa economic sau poate chiar ca în cala bagajelor. Însoțită de talent, zborul devine unul făcut la clasa business.

Oricum ar fi, nu uita: fără muncă, nu există zbor.

Talentul este un fel de moștenire.

Talentul îl primești sau nu, iar asta nu depinde de tine. Cert este că, de cele mai multe ori, vei ști dacă ai vreo moștenire încă de la început. Uneori darurile sunt atât de evidente, alteori este nevoie e o ușoară introspecție pentru a le repera. Este ca și cum, în primul caz, te-ai naște cu trei mâini – este evident atât ție, cât și celor din jur că ești special. În al doilea caz este ca și cum te-ai naște cu două inimi, iar asta vei descoperi ulterior. În acest ultim caz oamenii sunt tentați să nu-și identifice darurile pentru că nu le sar efectiv în ochi, iar ei s-au obișnuit cu ele. Este ca și cum ai putea să distingi de 1000 de ori mai bine culorile sau mirosurile, iar tu să nu prea îți dai seama de asta, pentru că nu ai fost niciodată în pielea altcuiva să vezi cum e, iar tu te-ai obișnuit în felul în care ești. Pur și simplu consideri că este ceva normal și nu ești deosebit în vreun fel.

Dacă ar fi să compari un om talentat cu unul netalentat, cea mai bună analogie ar fi aceea a doi tineri care-și părăsesc părinții și pornesc singuri în viață. Ambii lucrează în aceeași companie, în același departament, însă primul primește un apartament drept ajutor din partea părinților, iar celălalt nu primește nimic.

Poate că diferența între ei nu pare a fi mare, însă, dacă ar fi să calculăm câteva scenarii, cel de-al doilea are mult de compensat. Dacă alege să-și cumpere propriul apartament, abia în 20-30 de ani va avea ceea ce primul a avut din secunda unu. Dacă alege chiria, nici după 100 de ani nu-l va ajunge din urmă pe primul, acesta având proprietatea chiar și atunci. Toate acestea în timp ce abia supraviețuiește cu plata chiriei sau cu plata ratei la bancă.

Aparent, cel de-al doilea nu-și permite să-și piardă nici măcar temporar locul de muncă, pentru că ar ajunge rapid în stradă, pe când primul își poate permite oricând să încerce diverse lucruri, fără grija de a pierde acoperișul de deasupra capului. Mai mult, acesta mai are și suficienți bani în plus în fiecare lună – echivalentul chiriei sau a ratei pe care ce-l de-al doilea tânăr este nevoit să-l plătească lunar.

Indiferent cât de nedrept ar părea, aceasta este în principiu realitatea. Bineînțeles, proporțiile sunt diferite de la caz la caz, dar situația este în esență aceeași pentru început.

Pe cei doi îi vezi și la tine în departament: unul face raportul într-o oră, pe când celălalt trebuie să muncească dublu și în mod concentrat ca să obțină același rezultat. Nu greșesc când presupun că și tu ai fost la un moment dat în viață în postura în care ai fost pe planul doi într-un anumit domeniu, pe când cineva de lângă tine, prin nu știu ce magie, reușea să facă anumite lucruri mai bine și mai repede decât tine. Uneori îl numim „norocul începătorului” dar, dacă nu este vorba de vreun câștig la loto, atunci e clar că vorbim de un talent sau vreo abilitate care îl fac să obțină aceleași rezultate mai rapid și cu eforturi considerabil mai mici.

Ca să fim clari: nu vorbim de talente excepționale, aproape supraomenești prin care anumiți oameni șochează efectiv pe cei din jur: o memorie ieșită din comun, abilitatea de a desena fidel de la câțiva ani etc. Aceștia nu au primit ca moștenire o casă, ci un regat. Chiar și așa, talentul de obicei este supraapreciat în ochii oamenilor, aceștia fiind tentați să excludă munca din ecuație sau să o vadă doar ca pe o manifestare a talentului, ca pe o consecință inevitabilă a acestuia.

Mozart, de exemplu, s-a născut în familie de muzicieni. Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui arhiepiscop din Salzburg și apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. Probabil că micul Mozart a moștenit urechea muzicală a părinților, dar a muncit zi lumină în muzică. A trăit și respirat muzică de la răsăritul soarelui până târziu în noapte. A acumulat zeci de mii de ore de studiu și exercițiu. La vârsta de 5-6 ani începe să compună lucrări, acestea fiind bineînțeles ajustate și scrise cu ajutorul tatălui său, dar cele mai importante le va scrie abia după vârsta de 21 de ani, la o vârstă când deja acumulase 15 ani de exercițiu asiduu în arta compoziției. Nu putem spune acum cât de talentat a fost din naștere – cu siguranță a fost. Dar nu putem scoate din ecuație mediul mai mult decât profesionist în care a trăit și munca incredibilă depusă. Muzica a fost limba maternă, joaca și viața lui. Nu a știut altceva. Iar eforturile au dat roade.

Studiul lui Anders Ericsson din „Outliers – The Story of Success” de Malcolm Gladwell

„În anii ’90 psihologul K. Anders Ericsson împreună cu doi colegi au efectuat un studiu la Academia de Muzică din Berlin. Cu ajutorul profesorilor de acolo ei a împărțit violoniștii școlii în trei grupuri. În primul au fost introduse „starurile”, acei studenți cu potențial de a deveni soliști world-class. În al doilea grup au fost introduși studenții considerați buni, iar în alt treilea cei care nu aveau potențial de a interpreta profesionist, dar care intenționau să devină profesori de muzică în școlile publice. Toți au fost întrebați același lucru: în timpul întregii cariere, de când ai pus mâna prima dată pe vioară, câte ore ai exersat?
Toți au început să cânte la aceeași vârstă, 5 ani. În primii ani exersau 2-3 ore pe săptămână. Diferențele dintre ei au început să se vadă de la vârsta de 8 ani, când cei mai buni au început să exerseze mai mult decât toți ceilalți: 6 ore pe săptămână la 9 ani, 8 la 12 ani, 16 la 14 ani, crescând frecvența până la vârsta curentă, ajungând la peste 30 de ore pe săptămână. De fapt, până la vârsta de 20 de ani toți cei foarte buni ajunseseră să aibă 10 000 de ore de exercițiu. În același timp, studenții buni aveau 8 000 de ore iar cei mai slabi 4 000. Studiul a fost repetat și la pianiști, cu rezultate similare. […]
Lucrul care uimește la studiul lui Ericsson este că el și colegii săi nu au reușit să găsească niciun talent nativ care să fie în „top” fără să exerseze la fel de mult ca ceilalți, sau unul foarte muncitor dar cu mai puțin talent, care să nu fie între primii.

Cercetarea lor sugerează că în momentul în care o persoană are suficiente abilități să fie admisă într-un grup în care predomină o anumită preocupare (muzică, știință, sport), singurul lucru care diferențiază colegii între ei este cât de mult timp investesc exersând. Cei din top nu sunt pur și simplu mai harnici decât colegii lor. Sunt cu mult mai harnici.”

Cu cărțile pe față

Succesul ține de mai mulți factori: Șansă, Talent, Pasiune, Muncă,

a) Șansă. O, da. Ai citit bine. Pentru a avea succes trebuie să ai șansă. Șansa poate fi un noroc chior, un tren în care ai ales să te urci la un moment dat în viață sau ocazii pe care tu însuți ți le-ai creat. Șansa poate fi oferită și de mediul în care ai crescut sau de oamenii care te-au influențat la un moment dat. Șansa se comportă tot ca talentul: cu cât ai mai multe șanse, cu atât îți este mai ușor să atingi culmile succesului.

b) Talent. Despre talent, este clar: este startul în viață pe care ți l-au pregătit părinții tăi, fiecare participând cu jumătate din ADN-ul tău.

c) Pasiunea este plăcerea și dragostea pentru un lucru. Degeaba ești talentat și ți se oferă șanse, dacă nu-ți place ceea ce faci, căci rezultatele vor varia de la mediocru la foarte slab, iar asta nu te va conduce nicidecum la succes.

Atenție: deseori talentul este confundat cu dragostea de a face un anumit lucru. Atunci când tu faci un lucru fără tragere de inimă sau, mai rău, în scârbă, pasiunea altcuiva pentru acel lucru poate trece ușor drept talent în ochii tăi. La fel se aplică și ție. Atunci când faci ceva cu patos, mulți vor tinde să creadă că ai anumite talente care te ajută și-ți fac realizarea acelui lucru mult mai facilă.

d) Și munca… Scopul acestui material nu este acela de a desființa celelalte variabile, ci acela de a restabili munca la adevărata valoare și importanță. Pentru că, așa cum am spus la începutul materialului, pentru a ajunge la succes, trebuie să faci o călătorie. Trebuie să pleci din punctul A în care te afli acum ca să ajungi în punctul B. Desigur că această călătorie este mai ușoară dacă ești echipat cu șansă și talent, și mai grea atunci când nu le ai. Dar această călătorie însemnă muncă. Poți sfârși având tot ce-ți trebuie și să nu ajungi nicăieri atâta timp cât nu faci nimic în scopul călătoriei și la fel de bine poți pleca la drum în pofida echipamentului mai slab și a traseului mai greu și să ajungi la destinație purtat de o voință și determinare incredibilă.

Talentul și pielea de iepure

Probabil că toți știm fabula „Iepurele și broasca țestoasă”. Pe scurt, povestea este așa: într-o zi, când iepurele se lăuda cu viteza lui la alergat, acesta primi provocarea din partea broaștei țestoase de a se lua la întrecere. Vădit amuzat, și pentru a-și arăta disprețul, iepurele alese să piardă timpul și chiar să tragă un pui de somn în timpul cursei. Când s-a dumirit, era prea târziu: țestoasa tocmai câștigase întrecerea. La Fontaine încheie relatarea fabulei în variata sa cu replica broaștei țestoase:

„Hei, fârtate,
îți recunoști greșeala?
Tot n-am avut dreptate?
La ce-ți sluji iuțeala?
Dar să mai ai, ca mine, casa-n spate?…”

De multe ori am procedat și noi astfel. Deplini încrezători în puterile noastre, am lăsat până în ultimul moment anumite activități, până când a fost prea târziu, iar alții, mai puțin talentați sau mai puțin merituoși și poate având în plus și „case în spate”, să ne sufle realizarea de sub nas.

Acum înțelegem mai bine la ce se referea Sun Tzu când a spus: „Nu-ți fie teamă că înaintezi prea încet. Teme-te dacă te oprești.” Asta pentru ca determinarea și perseverența fac diferența în viața reală. În mod identic, tehnica pașilor mărunți ne învață același lucru: că tot ceea ce contează este să mergi mai departe și să nu te oprești. Pas cu pas, indiferent cât de mici îi faci, înaintezi. Mai devreme sau mai târziu ajungi la destinație. Dar, dacă ai renunțat la cursă, totul este pierdut.

Cursa este pornită chiar în acest moment. Știu că ai ales să mai tragi un pui de somn pe parcurs, dar este un obicei la care ar trebui să renunți. Alege să te bucuri la finalul cursei, atunci când vei avea și motive de bucurie. Concurenții sunt mulți, deși nu-i vezi. Sunt peste tot în jurul tău, dar nu-i vezi decât atunci când trec linia de sosire. În cursa aceasta trebuie să lupți doar cu tine și cel mai important lucru este să ajungi la destinație, în punctul B. Pentru că în viață, din fericire, nu există un singur câștigător, ci toți cei care trec linia de final sunt câștigători.

Când ambiția bate talentul

Ascultam povestea lui Josef Azam, care a pornit de jos și a ajuns în 5 ani CEO la o companie pe care a fondat-o și care valorează milioane de dolari. Acesta spunea că la baza succesului său a stat faptul că a fost sărac în copilărie dar, în același timp, a trăit într-un cartier de oameni înstăriți, în care putea să vadă standardul de viață a celor bogați.

Asta l-a făcut să știe încă de mic ce-i lipsea și unde dorea să ajungă. L-a făcut ambițios.

El mărturisea că dacă ar fi locuit într-un cartier sărac, unde toată lumea s-ar fi aflat la același nivel, lucrurile probabil nu s-ar fi petrecut la fel. El este recunoscător pentru toate zbaterile prin care a trebuit să treacă, inclusiv pentru faptul că a trebuit să aibă 3 slujbe în facultate pentru a se întreține, față de colegii săi care aveau totul oferit de părinți, inclusiv mașini frumoase.

Sunt atâtea alte exemple extraordinare în istorie în care oameni fără talent și poate chiar cu dificultăți au ajuns să-și atingă scopul. Spre exemplu marele orator al antichității, Demostene. Acesta era bâlbâit din naștere și pronunța incorect sunetele. Asta nu l-a oprit ca prin exercițiu să ajungă unul dintre cei mai mari oratori ai antichității, în timpuri în care nu existau stații de amplificare, iar singurul instrument era vocea clară a oratorului. Aparent împiedicat de anumite handicapuri, asta l-a ambiționat și mai mult.

Pe de o parte ambiția umple locul pe care, la alții, îl umple talentul. Pe de altă parte, cei talentați devin mai încrezători în propriile forțe și încep să se comporte ca iepurele din fabulă. La cei mai puțin talentați, ambiția îi propulsează ca un motor, le dă energia și determinarea necesară pentru a trudi fiecare pas. Pas după pas, ajung la succes prin perseverența broaștei țestoase, chiar dacă în plus au de cărat în spate greutățile propriilor lipsuri.

Talentul ca scuză

Pentru oamenii slabi, talentul va fi mai mult decât o scuză perfectă. Ei nu au ce face decât să se comporte ca oameni ordinari, cu vieți ordinare și care vor sfârși fără să ceară ceva mai mult de la viață și de la ei înșiși. Pentru faptul că alții reușesc este suficient să-i considere norocoși sau beneficiarii unor haruri prin care Divinitatea i-a ales încă de la naștere pentru succes. Iar cu acest crez primesc liniștea mult căutată. Gata! Pot pune liniștiți capul pe pernă pentru că nu trebuie să muncească până în miez de noapte pentru a reuși – pur și simplu nu au fost aleși.

Adu-ți aminte de școală. Succesul în termenii școlari înseamnă să iei notele cele mai bune. Corect? Dar nu întotdeauna cei mai inteligenți și cei mai isteți copii ajung șefi de promoție și ca atare „de succes” în realitatea școlară. Nici norocul nu poate fi luat în calcul pe termen mediu și lung: poate că ai șansa să scapi de anumite evaluări când nu ești pregătit și alteori să „împuști” note bune, dar pe termen lung este imposibil ca sorții să-ți fie doar favorabili – e vorba de legea probabilității.

Aproape întotdeauna cel mai bun din clasă este cel care muncește cu patos și ia treaba în serios. Indiferent că vorbim de meditații sau studiu individual, el muncește. Asta nu înseamnă că cel talentat ajunge în coada clasamentului, ci este și el în topul performerilor. Primul din clasă poate fi cel talentat sau unul mai puțin talentat, atâta timp cât depune efort și se implică.

Thomas Edison a spus că „geniul înseamnă 1% inspirație, 99% transpirație”. Câți oameni la fel de talentați ca Edison sau poate mai mult decât el nu s-or fi născut, însă s-au mulțumit cu avantajul oferit de natură, ajungând cu timpul oameni mediocri, cu vieți mediocre?

A avea puțin talent e partea cea mai ușoară. A munci 99% din timp este partea cea mai grea. Iată de ce vei auzi nenumărate persoane care se vor scuza că nu au talente extraordinare și de aceea nu pot avea succes. Care vor ține la crezul lor și se vor împotrivi oricăror dovezi prin care să le demonstrezi că pot excela și ei în ceva, atât timp cât vor depune efort.

Chiar dacă le vei demonstra că toate gimnastele olimpice își datorează succesul unei trude incredibile de la vârste cât mai fragede, sau că cele mai mari personalități au avut începuturi modeste pe care le-au compensat cu multă-multă muncă, ei vor continua să-ți spună tot același lucru: Ori ești talentat ori nu și numai cei talentați reușesc.

Sunt convins că fiecare dintre noi știm persoane muncitoare care au ajuns mult mai departe decât altele mai talentate, dar care nu au muncit suficient în acea direcție. Probabil ai chiar tu exemple de persoane mai puțin talentate decât tine, dar care sunt cu mult în fața ta – persoane nu mai deștepte decât tine… Știi ce ai de făcut.

Conferința națională de vânzări de unde a lipsit talentul

În 2010 am participat la o conferință națională de vânzări. Au fost invitați cei mai buni dintre cei mai buni din organizația respectivă. Dar, înainte de întâlnirea propriu zisă, toți participanții din top au fost sunați și le-a fost adresată o singură întrebare: „Care este secretul succesului tău?”.

Nimeni nu a bănuit ce se va întâmpla. Pentru că toate răspunsurile lor au fost puse într-o prezentare și arătate audienței în cadrul conferinței. Eu, în schimb, am rămas șocat: nimeni nu răspunsese prin a spune cât de norocos era, sau cât de talentat și special era, cât de frumos, educat sau priceput în ale vânzărilor ar fi fost, ci absolut toate răspunsurile vorbeau despre un singur lucru: despre muncă. „Muncesc de dimineață până seara” sau „Când încep un lucru nu-mi place să-l las neterminat” sau „Iubesc ceea ce fac” etc.

Parcă erau toți vorbiți, deși erau din toate colțurile țării. Vorbeau aceeași limbă, a succesului. Iar acea limbă era disciplina muncii.

Dacă vrei totuși să călătorești la clasa business

Așa cum spuneam, munca asiduă însoțită de 1% talent este geniu, este călătoria la clasa business.

Dacă tu consideri totuși că îți lipsește acel procent de talent și că suplinirea lui prin muncă pare prea mult, am vești bune pentru tine: nu există persoane care să nu aibă talente sau abilități. Unii se pricep să comunice mai ușor, alții se nasc cu o voce sau timbru mai deosebit, alții au ureche muzicală fină, alții se descurcă mai bine la calcule, alții au o curiozitate ieșită din comun, alții au gustul sau mirosul mai dezvoltate, au abilități fizice peste medie etc.

Dacă cineva are un talent pe care nu-l descoperă niciodată e egal cu zero. La fel și dacă îl descoperă dar nu îl folosește. Dacă tu consideri că nu ești o persoană talentată, continuă să cauți. Nu există vreo persoană care să nu aibă vreun talent. Trebuie doar să privești atent înăuntrul tău și să-ți acorzi timp pentru a te descoperi. Vei rămâne surprins de cât de multe lucruri frumoase vei găsi. Dar nu încerca să găsești acele talente pe care ți le-ai dori tu să le ai pentru că asta te va împiedica să vezi ceea ce ai cu adevărat. Iar odată găsite, toarnă 99% muncă peste ele și pune-le la treabă.

Fiecare om primește în medie cam aceeași cantitate de talent, repartizată în una sau mai multe aptitudini. Dacă tot talentul ar fi concentrat într-o singura abilitate, atunci vorbim de acele persoane pe care le recunoști ca fiind foarte înzestrate, dar de obicei doza de talent stă împărțită între mai multe abilități. Așa cum spunea și Paul Louis Lampert: „Când n-ai un singur talent, trebuie să te mulțumești cu mai multe.”

Cum poți afla ce aptitudini ai? Simplu: dă tot ce poți în toate aspectele vieții, încearcă orice și nu-ți pune limite înainte de a testa, așa cum fac de obicei copiii care refuză o mâncare înainte de a gusta din ea. Dacă descoperi că te descurci de minune față de ceilalți exersând o anumită abilitate, acesta este un talent descoperit. Talentul reiese din practică, nicidecum prin contemplare.

Aptitudinile sau talentele sunt foarte flexibile la vârste fragede, devenind mai rigide cu vârsta. Acestea pot fi exersate și dezvoltate în schimb oricând.

Dar, indiferent de câte aptitudini te bucuri în acest moment, nu uita că talentul nemuncit arde repede, iar avantajul lui nu te ține mult. E ca și cum ai porni într-o cursă de alergat de 1000 de metri având un avans de 20 de metri în fața celorlalți. Dacă nu alergi, dacă alegi să te oprești, ești sortit eșecului și vor fi alții care se vor bucura de succes.

Sunt mulți cei care trăiesc gloria unei reușite excepționale în viața profesională datorită unui talent, și, îmbătați de acea reușită, aleg să se culce pe laurii gloriei și să se îngroape. Pentru succes ai nevoie de constanță, iar asta înseamnă multă muncă. Business sau economic, importantă este călătoria în sine.

Legătura dintre Muncă, Șansă, Talent și Pasiune

Munca șlefuiește și creează abilități. Cel talentat s-a născut cu câteva, cel muncitor le crește și le pune la treabă pe ale lui, până când îl va depăși pe cel înzestrat din naștere.

Mai mult, disciplina muncii creează șanse. Poți să ai noroc cu carul încât să cadă peste tine și să te strivească sau poate să nu ai deloc – asta nu depinde de tine. Dacă muncești și te lovește norocul în moalele capului, nu ai pierdut nimic. Dar dacă te bazezi doar pe noroc și nu muncești, iar norocul nu mai vine, ai pierdut totul. Doar munca îți creează ancadramentul șanselor. Cu cât muncești mai mult cu atât ai mai multe șanse; cu cât ai mai multe șanse cu atât poți să-ți atingi visul, să reușești în viață.

Ce contează nu este momentul actual, din timpul cursei, ci important este momentul bilanțului. Doar atunci viața va revela cine a fost de succes și cine s-a pierdut pe drum. De aceea trebuie să continui să depui efort chiar dacă lucrurile nu par că se leagă. Pentru că, la momentul bilanțului toate se vor pune cap la cap și se vor vedea clar. Așa cum și Edison, abia după nenumăratele sale încercări de a crea becul electric, a putut conchide: „Nu am dat greș. Pur și simplu am descoperit 10.000 de idei care nu funcționează”. Dacă s-ar fi oprit, ce s-ar fi întâmplat?

Munca trebuie să urmeze pasiunii. Altfel este doar o condamnare la muncă silnică. Asta a făcut și Steve Jobs încă din timpul colegiului, renunțând la cursuri pentru că simțea că pierde timp și banii părinților urmând ceva neinteresant pentru el. A ales să-și urmeze pasiunile, chiar dacă nu păreau să aibă vreo aplicație practică pentru el la acel moment dat:

„La Colegiul Reed se făceau unele dintre cele mai bune cursuri de caligrafie. Fiecare poster și fiecare etichetă de pe fiecare raft din campus erau scrise frumos. Așa că am urmat și eu cursul. Am învățat acolo despre fonturile cu serife, fără serife, despre spațiile și combinațiile dintre litere etc. Mi s-a părut fascinant, dar nu i-am găsit o aplicație practică. Abia peste zece ani am găsit-o, când am inventat calculatorul Macintosh. Era primul calculator cu fonturi frumoase.

Și, pentru că Windows a copiat Apple, probabil că niciun calculator nu ar fi avut aceste fonturi dacă nu aș fi urmat acel curs. Mi-a fost greu să fac această conexiune în studenție, dar după zece ani totul a devenit clar.

Nu poți face conexiuni dacă privești doar înainte, ci doar dacă privești înapoi. Trebuie să ai încredere că ‘punctele’ se vor conecta la un moment dat, în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva: în curaj, în destin, în viață, în karma, nu contează. Abordarea asta nu m-a trădat niciodată și a făcut diferența în viața mea.”

Se spune că „șansa le surâde celor îndrăzneți”. Dar cine sunt cei „îndrăzneți”? Sunt cei ce încearcă, și încearcă, și tot încearcă. Cu alte cuvinte sunt cei care se străduiesc, care muncesc. Talentat sau nu, doar așa îți creezi șansele pentru reușită. Că doar nu stând acasă, va bate cineva la ușă să ofere vreodată o șansă cuiva. Nu elimin talentul ci vreau să punctez foarte bine cât de importantă este munca și pasiunea în succes.

Am avut șansa să lucrez în vânzări directe cu nenumărați agenți. Am întâlnit oameni extrem de înzestrați cu darul unei comunicări facile și eficiente, persuasivi, empatici și convingători până în măduva oaselor. Aveau acel ceva care te făcea să cumperi cu ușurință orice aveau ei de oferit.

Aproape niciunul din ei nu a făcut carieră.

Surprins? Abilitățile moștenite și nemuncite duc de obicei la aroganță. Respectivii s-au obișnuit atât de mult ca oameni să fie uimiți de calitățile lor încât uită să lucreze la acestea și să le îmbogățească cu tehnică. În copilărie și adolescență au remarcat că au ceva în plus față de ceilalți și au stagnat, simțindu-se confortabili cu avantajul de care beneficiau. Iar dacă nu se trezesc la timp ca să depună efort, se vor surprinde depășiți de concurenți ce nu prezentau la un moment dat niciun pericol pentru ei.

Cei talentați și leneși au venit și au plecat fără rezultate remarcabile, în urma lor rămânând întotdeauna cei muncitori. Au rămas cei care s-au trezit de dimineață și au pus osul la treabă și care au ajuns să aibă rezultate remarcabile și câștiguri de invidiat. Ce este haios este faptul că oameni talentați au continuat să bată la poarta departamentului, având același ciclu previzibil. Totuși, ceva s-a schimbat între timp – oarecum ironic. Cei care nu fuseseră talentați dar care au ajuns să aibă ceva vechime, acum păreau în fața lor foarte înzestrați și foarte talentați.

Experiența este mai importantă decât talentul, iar ea nu vine decât ca rezultat al muncii, a încercărilor, a eșecurilor și a reușitelor. Talentul este de cele mai multe ori un avantaj care nu rezistă în timp, un avans mai mult decât recuperabil. Prin muncă poți cuceri și stăpâni fiecare centimetru din aria profesională, deși din exterior ar părea că toate îți vin pe tavă. Ulterior studiului, a muncii și experienței, oricine pare talentat din exterior.

Talentul este ca frumusețea. Cei frumoși sunt mai favorizați de societate, oamenii având tendința de a se asocia cu ei și de a sta în preajma lor. Asta până la un punct în care își face apariția nevoia de competență. Degeaba arată bine dacă atunci când deschide gura ies numai tâmpenii. Acesta este unul din exemplele ușoare, prin care sigur ai trecut. Sau poate că arată bine și nu este chiar așa un dezastru, fiind poate și haios pe alocuri, dar asta nu-l ridică atât de mult încât să-i încredințezi șefia unui departament sau să-l lași să-ți facă o intervenție pe cord deschis fără să aibă vreo pregătire în acest sens.

Competența este cea care diferențiază oamenii în drumul spre succes. Iar competența înseamnă mult studiu, multă muncă și mult exercițiu, adică experiență.

Urmează-ți pasiunea prin muncă și muncește cu pasiune. Indiferent cât de talentat ești sau cât de muncitor, dacă nu-ți place ceea ce faci, nu te pedepsi, caută acel ceva care-ți face plăcere și pune-ți talentul la muncă pentru a-ți crea șansele de succes!

Florin Oprea

motivațional

Florin Oprea • 9 noiembrie 2014


Articolul precedent

Următorul articol

Lasă un răspuns

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată / Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

FLORIN OPREA . EU