FLORIN OPREA . EU

Eu cu mine…

Sacru și profan

Există o dualitate a naturii umane: sacrul și profanul din noi, copilul și maturul, cel bun și cel rău, cine suntem și cine alegem să fim, iar de multe ori cele două identități trag în direcții opuse. Dualitate: precum surprins fiind de o mașină pe trecerea de pietoni rămâi înțepenit sau te bâlbâi în timp ce o parte din tine ar merge înainte, iar cealaltă parte s-ar întoarce. Sau când treci pe lângă oameni care au nevoie de ajutor și, pe când o parte din tine s-ar opri să ajute, cealaltă ar vrea să nu pari slab și să-ți continui drumul. Și astfel te trezești că mergi înainte „pe pilot automat” în timp ce în mintea ta nu s-a luat încă vreo decizie.

Există în tine o parte inocentă, vulnerabilă cu bune și cu rele și există cealaltă parte – dură, sigură, fără cusur – pe care o scoți la iveală precum o armură care să-l apere pe cel mai slab dintre voi. Uneori chiar te enervezi privindu-l pe cel slab din tine pentru eforturile de a-l avea mereu la adăpost și pentru încordarea continuă la care trebuie să faci față din pricina lui. Dar la orice amenințare din exterior – oricât de mică ar fi aceasta – intri instantaneu în stare de alertă și-ți aduci repede aminte de ce e nevoie de tine așa dur și cât de drag îți e copilul care-ai fost și pe care trebuie să îl protejezi înăuntrul tău. În același timp, privind din adâncul sufletului către cel mândru și serios afișat în afară și care grăbește pașii departe de cel căzut în stradă în loc să se oprească și să-l ajute, l-ai întreba de ce e atât de rece și atât de… matur?!… Matur, acesta este cuvântul potrivit!

Deși poate că nu-ți aduci aminte, tu l-ai chemat, tu l-ai creat pe acesta din urmă. Însă lucrurile nu au fost dintotdeauna așa. La început a fost doar copilul, dar pentru că au venit zile în care ai plâns, zile în care alții te-au rănit, atunci l-ai creat pe el. Și ai promis că nu o să mai suferi.

Astfel, în fața celorlalți, alegi să te arăți ușor insensibil și greu de impresionat. Să pari mai deștept decât ești și priceput în toate peste măsură, de aceea îți este greu să recunoști atunci când greșești. Faci orice, doar să cazi în picioare. Vrei să pari serios și competent în ceea ce faci așa că iei fața aia de morocănos pentru a nu ți se pune prea multe întrebări. Nu suporți glumele pe seama ta pentru că ar fi un semn de prea mare slăbiciune, iar sfaturile nesolicitate sunt adevărate jigniri. Ești un om responsabil, ce naiba! Nu arăți niciodată că te doare, ci preferi să întorci înzecit cuvinte grele și ocări crezând că te vei simți mai bine. Funcționezi cumva pe modul „luptă” și mereu ai ceva de reproșat până și celor ce-ți fac bine, chiar dacă o faci de cele mai multe ori pe la spatele lor și nicidecum fățiș. Veșnic nemulțumit.

În esență adulții nu sunt altceva decât niște armuri de „seriozitate”cât mai groase și cât mai grele cu care acoperă copilul din ei. Unii aproape că-l sufocă, uitând că de-l vor pierde și ei vor fi pierduți.

Ai fost la serviciu și ai purtat armura grea întreaga zi. La sfârșitul ei, plină și istovitoare ca parcă toate zilele din ultimul timp, se văd bine urmele loviturilor de pe parcursul ei cu care unii au încercat să te pună jos. Reiterezi în minte ziua tocmai trecută, îți aduci aminte de toate grijile și lucrurile lăsate neterminate, de conflictele și de temerile tale care te bântuie și te hărțuiesc. Îți faci planuri pentru mâine și-ți faci promisiuni. Revizuiești strategiile de apărare și de atac în timp ce îți întărești armura pentru luptele de mâine. Ai purtat zeci de războaie până acum, vei mai purta multe altele. Și stând așa, captiv în propriile griji, mai îngroși armura pentru ce va să vină.

Dar copilul, copilul din tine!… el ce mai face? Du-te înapoi în timp în cea mai fericită zi a ta. Ai ajuns? Poate că aveai câțiva ani, poate că erai doar un adolescent. Poate că tocmai primiseși cadoul cel mai frumos, poate că erai cu părinții la un picnic și râdeați cu toții de te miri ce. Poate că tocmai furaseși un sărut nevinovat în timp ce vă țineați de degetele mici promițându-vă prietenie veșnică. Acela, copilul din tine… ce mai face? Este oare cu adevărat încântat de adultul care ai devenit?

Tu ce ți-ai dorit să faci când vei fi mare? Ce-ai făcut cu acele visuri? Maturul din tine va spune că oricum erau niște prostii… Dar copilul din tine încă mai tânjește după zilele acelea lungi ale copilăriei în care visai cu ochii deschiși. Eu, fiind născut pe malul Oltului, îmi doream când eram mic să fac un submarin pentru o singură persoană. Să mă scufund și să urmăresc vietățile subacvatice în mediul lor. Știi ceva? Eu cred că încă e o idee bună. Mărturisind acest vis nu mă pot abține să nu zâmbesc tâmp, satisfăcut la gândul realizării lui. Asta înseamnă că e un lucru bun dacă mă poate face fericit, nu? Tu ce visai când erai mic și cât de fericit ai fi dacă ți-ai trăi visul cu adevărat?

Autorul și profesorul Young-ha Kim surprindea într-o prelegere imaginea copiilor care se joacă în nisip construind castele și nefiind nicidecum deranjați de faptul că acestea se vor distruge în scurt timp, în timp ce adulții îi întreabă neînțelegători: „La ce bun? Ce rost are?” Crescând ajungem să nu ne mai ajungă parcă lucrurile simple, să nu ne mai bucure nimic, să complicăm lucrurile. Pozăm în ipostaza că vrem să facem lucruri parcă pentru eternitate în timp ce uităm că au existat imperii întregi pe care negura timpului le-a înghițit cu tot cu măreția lor și din care nu a mai rămas nici amintirea. Pozăm în pragmatici. Dar aici nu e vorba de pragmatism și nici de neînțelegere. Suntem invidioși. Suntem invidioși pe oricine se simte bine și care nu are grijile noastre. Am vrea să aibă și ei griji. Dar oare grijile sunt un dat sau alegeri personale?

Dacă te-ar putea întreba copilul din tine pentru ce să strângi averi nemăsurate risipindu-ți zilele vieții doar într-o alergătură după bani deși la sfârșitul vieții nu vei lua nimic cu tine, tu ce ai putea răspunde? Copilul din tine te întreabă acum la rândul lui: „La ce bun, ce rost are?”. Tu ce ai putea răspunde?

Când l-a făcut pe om, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastă”. Și l-a creat pe om bărbat și femeie – puri, perfecți. Pentru mine, imaginea raiului este imaginea lui Adam și a Evei care se jucau ca niște copii și care, în jocul lor, nici nu văd că sunt goi. Inocenți. Fericiți.

Acesta este chipul lui Dumnezeu în om. Acea puritate pe care doar într-un copil o regăsești precum o unitate de măsură universală: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”, spunea Iisus. Așadar, latura inocentă, pură, sacră din noi rezidă în adâncul nostru. Nu suntem pierduți! Chipul lui Dumnezeu este tot acolo. Trebuie doar să ne redescoperim din când în când și astfel să ne regăsim EUL nostru autentic.

Să fim așa cum suntem de fapt, fără machiaj. Să ne purtăm așa cum simțim și nu așa cum ne cer ceilalți sau cum ne impune societatea. Lasă eticheta la o parte și trăiește pentru tine. Nu trebuie să stai continuu într-o stare de alertă și să reacționezi exagerat la orice. Oricum vei suferi în adâncul sufletului, indiferent de cum alegi să te porți. Doar că nu trebuie să joci rolul de dur și insensibil. Recunoaște când greșești, mărturisește când nu știi ceva, cere-ți iertare atunci când trebuie și spune „mulțumesc” mai des. Este simplu. Se numește smerenie.

Și pentru că am adus vorba de Adam și Eva, momentul meu favorit în care se relevă cea de-a doua latură este cel în care Adam, fiind întrebat de Dumnezeu dacă nu cumva a mâncat din fructul oprit îi răspunde Acestuia: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Nu doar că nu-și recunoaște vina directă și în același timp dă vina pe Eva pentru propria lui greșeală, ci indirect dă vina chiar pe Dumnezeu: „pe care (TU) mi-ai dat-o…”. Este momentul în care Adam își pune pentru prima oară armura de a nu fi slab, de a nu fi vulnerabil. Este momentul în care acesta își ascunde pentru prima oară Chipul lui Dumnezeu din el. Acoperă puritatea și inocența primordială, așa cum fusese el făcut. Bravează. Este momentul în care trebuie să părăsească raiul. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut puterea să spună: „Am greșit. Îmi pare rău. Ce pot să fac pentru a îndrepta greșeala?”

Nici în ziua de astăzi nu suntem mai departe de alegerea făcută de Adam. Avem zilnic aceleași două opțiuni înaintea noastră, chiar dacă nu le dăm atenție. Ne naștem perfecți dar ne preocupăm în fiecare zi a vieții noastre să desăvârșim imperfecțiunile. Suntem în stare să nu recunoaștem atunci când greșim chiar cu prețul de a pierde raiul. Oprește-te o clipă și fă alegerea corectă. Nu trebuie să continui pe o cale greșită doar pentru că te-ai obișnuit să mergi pe ea. Poți redobândi oricând raiul.

Odată cu maturizarea, apare această dualitate a sinelui pe care o numim mai clar bine și rău, ceea ce suntem cu adevărat și ceea ce alegem să afișăm în exterior. Pur și simplu oamenii mari, odată ce au cunoscut răul (precum Adam), la rândul lor devin ei înșiși capabili de a face rău. Răsplătesc orice rău primit cu și mai mult rău, iar astfel îl perpetuează. Dar răul lor vine ironic tocmai dintr-o dorință prea mare de a proteja pe cel firav dinăuntru, de a demonstra tuturor că nu este slab sau vulnerabil. Țâfnoși, mereu supărați pe ceva ce nici nu s-a întâmplat încă, aceștia nici nu-și dau seama că însăși atitudinea aceasta de „opăriți” le atrage cele mai proaste reacții din partea celorlalți. Atotcunoscători prin veșnicul răspuns „știu”, indiferent de ce le-ai spune. Uneori „cea mai bună defensivă este o bună ofensivă”, nu așa se spune? Și astfel ies la atac. Deși nici tu nu ești o persoană rea, săvârșești răul protejându-te pe tine într-un mod exagerat și în detrimentul celorlalți din jur. Iar ceilalți îți vor întoarce cu dobândă. Este un cerc vicios în care doar mândria și un orgoliu personal exagerat te ține strâns.

Rupe cercul.

Cândva am fost copii, dar odată ce ne-am obișnuit să fim protejați cu armuri grele ne temem din ce în ce mai mult de ce s-ar putea întâmpla dacă am lăsa copilul din noi să iasă în afară. L-ar ucide critica celor din jur, l-ar răni cu reproșuri. Îți trebuie din ce în ce mai mult curaj pentru a face asta pentru că protecția oferită se comportă ca un drog, tu însuți devenind dependent de beneficiile imediate pe care ți le oferă și fiindu-ți din ce în ce mai greu să renunți la ea, în timp ce te afunzi mai mult în răul pe care îl emani sau pe care îl atragi cu purtarea ta.

Ba, mai mult, noi înșine când vedem pe alții că au acest curaj ce facem? Îi blamăm, îi judecăm. Spunem că nu este matur din partea lor să… să se simtă fericiți. Să fie iar inocenți, vulnerabili. Să se bucure de nimicuri din care să facă cele mai frumoase jucării. Este imatur, zicem noi, să nu-ți pese de bani. Este iresponsabil să cauți doar fericirea. Îi criticăm, însă în inima noastră îi invidiem pentru curajul și fericirea lor. Dar partea bună și inocentă din noi este tot acolo. Altfel, de ce simțim compasiune pentru cei slabi și asupriți? Pentru că într-o oarecare măsură ne vedem pe noi înșine în ei: slabi, sensibili și vulnerabili.

Nu zic faptul că ar trebui să renunți la ceea ce ai devenit, însă trebuie să asculți mai mult ce îți spune inima. Ea cumva știe dinainte ce este bine pentru tine. Uneori o numim intuiție, iar înțelepciunea populară o cosemnează sub forma: „primul gând este de la Dumnezeu”. Eu zic că este vocea a ceea ce este mai bun în noi, a sacrului cu care ne-am născut. Este vocea copilului care se face auzită de dincolo de armură.

Altfel de ce crezi că bătrânii, altminteri lucizi mintal, aleg de multe ori să „dea în mintea copiilor”? Pentru că abia ajunși aproape de finalul călătoriei redescoperă ceea ce aveau cel mai bun în ei și pe care de altfel nu o pierduseră niciodată. Se redescoperă pe ei înșiși și au curajul și înțelepciunea să-și asculte inima. Au văzut tot ceea ce era de văzut în viață, au trecut prin aproape toate experiențele bune și rele și fac o alegere în deplină cunoștință. Unii o numesc înțelepciune sau experiență acea pace interioară căpătată odată cu vârsta. În fapt ei aleg să lase armura jos și să se arate lumii așa cum sunt.

„De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor” – aceasta este continuarea citatului amintit mai devreme. Pacea interioară și regăsirea EU-lui autentic nu poate veni decât prin smerenie. Greu lucru să renunți la mândrie! Unora le ia o viață întreagă, altora le-ar mai trebui una ca să aibă timp de ajuns.

De ce să aștepți până la asfințitul vieții pentru a lua decizia corectă? Da, îți trebuie curaj pentru asta. Îl ai?

Florin Oprea

Sursă foto: călugăr budist și fratele său

dezvoltare personală

Florin Oprea • 5 august 2015


Articolul precedent

Următorul articol

Lasă un răspuns

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată / Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

FLORIN OPREA . EU