4

Cum să trăiești o viață fără frică (sau curajos vs. neînfricat)

Prezentatorul se limitează să-ți strige numele și să te invite scurt pe scenă. Credeai că vei avea destul timp să-ți găsești echilibrul interior, înainte de discurs, însă totul se petrece atât de repede. Sala deja aplaudă, iar prezentatorul îți face un gest ușor cu capul în semn că este timpul. La naiba, ce caut eu aici?

Inima bate nebunește, iar aerul nu-ți ajunge. Simți cum mâinile reci au început să-ți tremure și ți s-a făcut pielea de găină. Corpul te-a pregătit pentru fugă, dar cortexul îți spune că nu ai încotro. Clipele sunt lungi, dar te trezești că deja pășești spre locul de tortură, unde te așteaptă microfonul. Sala e extaziată. Dacă mă fac de râs?

Cuvintele încep să iasă, ideile să se lege – ce bine că ți-ai notat câte ceva. Îți aduci aminte de ce ești acolo, pe scenă, și nu alții. Începi să vorbești despre ceea ce faci, despre ceea ce iubești, iar asta îți dă și mai mult elan. Vorbești cu pathos. Luminile te orbesc și te împiedică să vezi reacția sălii, dar asta cumva îți dă mai mare liniște și siguranță. Vorbești despre cei care te-au ajutat și sprijinit, fără de care nu ai fi realizat nimic. Mulțumești în mod sincer și umil și pășești hotărât spre ieșirea din scenă. Nici nu știi când s-au scurs cele 10 minute.

Sala aplaudă frenetic, de parcă ar cere un bis. Te îndrepți spre locul tău și abia acum observi cum câțiva din sală s-au ridicat în picioare, continuând să aplaude, iar pe parcurs ce treci printre rânduri spre locul tău, alții și alții se ridică și te aplaudă. Unii îți zâmbesc, iar alții îți întind mâna. După lungul drum te așezi și se aude prezentatorul, încercând să acapareze atenția sălii. Aplauzele încetează treptat. Colegii de muncă cu care ai venit la eveniment și cărora le-au fost adresate mulțumirile sincere de mai devreme îți mărturisesc în șoaptă: „Ai fost magnific! Eu aș fi leșinat pe scenă de frică.”

De ce ne este frică?

Deși povestea de mai sus pare banală, frica este reală, iar asta se datorează bagajului de deprinderi cu care ai crescut. Înveți din copilărie că nu e bine să deschizi ușa la necunoscuți pentru că s-ar putea să sfârșești mâncat de lup precum iezii din „Capra cu trei iezi”, că e bine să te duci la școală, altminteri s-ar putea să ajungi ca Pinocchio care era gata-gata să rămână pentru totdeauna măgar în țara tuturor plăcerilor. Înveți că dracu’ te așteaptă dacă faci prostii și chiar și legendele urbane, mai moderne, nu fac altceva decât să-ți întărească și să-ți exerseze sentimentul de frică.

Ne este frică mai întâi de întuneric, de ceea ce nu cunoaștem. Ne e frică de înălțime, să ne strecurăm prin locuri strâmte sau de plăsmuiri ale imaginației noastre. Ne e frică de străini și de cei ale căror raționamente nu îl înțelegem. Ne e frică de moarte și ca atare de orice boală. Ne e frică de faptul că s-ar putea să nu ne ridicăm la așteptările celorlalți, că îi vom dezamăgi cumva.

Ne e frică că vom eșua, că ne vom altera imaginea exterioară sau stima de sine. Ne e frică uneori că putem pierde tot, iar alteori că nu vom apuca să deținem ceea ce ne dorim. Ne e frică de lipsa noastră de reacție într-o situație neașteptată și că vom pierde ocazii unice, ivite din senin. Ne e frică de timpul care fuge fără consimțământul nostru. Ne e frică de imaginea nefericirii.

Ne e frică de lucruri reale dar, de cele mai multe ori, de cele imaginare.

Ne e frică, s-o recunoaștem.

Ce pierzi dacă te lași pradă fricii?

Pierzi ocazii de a te dezvolta, de a atinge noi culmi sau abilități. În loc să te bucuri și să profiți de ele vei bate mereu în retragere.

Pierzi cunoștințe și experiențe noi care ți-ar crea o nouă viziune, mai largă, a tot ceea ce te înconjoară. Pierzi oportunități de a-ți crea acele legende pe care să le povestești nepoților seara, despre ceea ce ai ajuns să știi sau să realizezi.

Pierzi respectul și aprecierea celorlalți, dar și imaginea și stima de sine.

Ce câștigi? Regres. Un binemeritat loc în spate. Devii un specialist în tergiversări și amânări de tot felul. Vei pierde de mii de ori mai mult timp cumpănind decât acționând.

Acceptă – este pericolul sub puterea ta sau poate fi evitat?

Frica vine de multe ori din sentimentul lipsei de control, care este un sentiment exagerat. Nu toate lucrurile sunt sub stăpânirea noastră, iar acest fapt trebuie acceptat. Ești o ființă liberă, dar până și libertatea ta se oprește în libertatea celorlalți, nefiind una absolută. Dacă vecinul de la etajul 4 alege să dea muzica tare, iar tu vrei să te bucuri de liniște, deja libertatea voastră devine limitată, apărând concesiile. Unul dintre voi sau ambii nu-și vor putea exprima libertatea într-un mod absolut. Ce să mai zic de evenimentele care depășesc orice fel de control? Cum poți să oprești un cutremur sau prăbușirea iminentă a avionului în care te afli?

Acceptă atunci când lucrurile nu-ți stau sub control și umple-ți sufletul de acceptare și serenitate. Teama este incompatibilă cu o astfel de stare de spirit: „Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și mai ales înțelepciunea pentru a face deosebirea între cele două posibilități.” – Marc Aureliu.

În fața unui pericol ce nu poate fi evitat, treci prin el cu acceptare și nu te opri. Nu va mai fi loc de teamă. Și dacă va da faliment peste noapte compania în care lucrezi fără niciun preaviz, asta e. Nici teama de a fi o victimă a unui accident rutier nu te poate ține în casă toată viața. Nu trebuie să trăiești sub teroarea unor astfel de posibilități pentru totdeauna – învață că unele lucruri nu le poți controla, iar despre acestea nu trebuie să-ți mai faci griji în avans.

Cunoaște – cunoști pericolul, sau te înspăimântă necunoașterea?

Oamenilor le-a fost întotdeauna frică de ceea ce nu au înțeles sau de ceea ce nu au putut anticipa, iar asta o vezi pretutindeni în jurul tău. Dacă trece un nebun pe stradă care vorbește singur și gesticulează, implicit oamenii îl vor evita pe cât posibil datorita lipsei de anticipare. Nu ne plac lucrurile care nu știm cum funcționează sau care nu știm cum vor reacționa – ne este teamă de ele.

Un exemplu bun îl reprezintă numerele de iluzionism făcute de David Blaine pe stradă și care, de cele mai multe ori, nasc frică în rândul audienței. Oamenii râd și blestemă în același timp, se îndepărtează de iluzionist dar curiozitatea îi atrage pe unii înapoi. Alții o iau la fugă fără să arunce vreo privire înapoi. Frica este în inimile tuturor pentru că realitatea percepută nu poate fi explicată. Iar asta doar cu niște cărți de joc…

Ca să nu-ți mai fie frică de ceva ia și citește despre acel lucru. Studiază și descompune până la ultimul element. Vezi cum funcționează. Frica nu are să mai pună stăpânire pe tine.

Îți e frică să vorbești în public? – citește despre asta. Mergi la cursuri. Stăpânește domeniul. Exersează.

Analizează – ce ai de pierdut?

Se spune că un om de temut este acela care nu mai are nimic de pierdut. Dar cu siguranță și acesta tot ar avea lucruri pe care le-ar putea pierde, inclusiv viața lui. În urma unei analize logice am putea conchide just faptul că nu există om care să nu aibă totuși ceva de pierdut. Există însă oameni care aleg să nu se agațe de lucruri, ceea ce le dă un curaj enorm. Sunt liberi de teama de a nu pierde acel ceva, iar asta le dă aripi. Pe de altă parte, cei mai mulți aleg să se lege de bogății, de relații sau de statut social și acționează în concordanță cu teama de a pierde aceste lucruri. De teama de a nu pierde vreun titlu sau autoritate, oamenii fac uneori cele mai nesăbuite alegeri, eliminându-și șansele de progres de dragul unei aparente „securități” de moment.

Multora le e frică să nu piardă ceea ce au deja sau ceea ce pot obține cu o întindere de mână. Dacă tu ești într-unul din aceste cazuri întreabă-te dacă poți să-ți continui viața fără acel ceva. Dacă nu ai avea nevoie de nimic, ți-ar mai putea fi frică de ceva?

Mulți își doresc să realizeze lucruri, iar eșecul îi înspăimântă. Ce ai avea de pierdut? De cele mai multe ori teama este exagerată: nu vorbim în public pentru că ne e teamă de a nu gafa, nu cerem clientului recomandări de teamă că s-ar putea să ne refuze, nu luăm atitudine civică în public de teamă să nu fim judecați de ceilalți etc.

Sincer… ce ai de pierdut? Reformulez: ai ceva de pierdut?

Frica este doar în mintea noastră, ca răspuns la un „pericol” extern. Nu încerca nicidecum să ți-o suprimi, pentru că nu vei reuși. Până când „pericolul” nu este înlăturat, teama va fi tot acolo. De aceea este important să-ți accepți teama ca pe ceva natural, ca pe un semnal de alarmă. Ceea ce trebuie să faci însă, este să analizezi minuțios „pericolul” – este chiar așa de real?

În înțelepciunea populară se spune că „nu e dracu’ chiar atât de negru”. Vei vedea că așa stau lucrurile în cele mai multe dintre cazuri.

Reevaluează – cum se vor vedea lucrurile peste 10 ani?

Care este de fapt realitatea? Ești pe o scenă și vorbești unor oameni, ce poate fi atât de înfricoșător? La asta adaugă și faptul că, spre deosebire de ei, ai niște rezultate care te-au făcut să ajungi acolo. Sau faptul că, în locul tău, alții„ar fi leșinat” de emoții.

Unii își imaginează că vorbesc unor copii care tocmai au căzut de pe bicicletă. Pe lângă căldura transmisă, îi ajută să-și stăpânească emoțiile. Eu îți recomand să-i vezi așa cum sunt: sub armura afișată suntem toți ființe sensibile. Sau așa cum îi sfătuiam pe agenții mei să-i vadă pe clienții care vor să pară duri și insensibili: „Sunt și ei niște copii care au mai fost bătuți când erau mici”.

Frica nu este generată de vreo situație de fapt, ci de scenariul din mintea ta. Frica nu este obiectivă, ci subiectivă. De aceea, de cele mai multe ori nu ai un motiv real și obiectiv pentru a-ți fi frică. Iată ce trebuie să faci în cazul în care totuși teama pune stăpânire pe tine:

• fă mental un pas în spate și reevaluează situația;
• imaginează-te ca fiind cu 10 ani mai în vârstă și te vezi de undeva, din exterior, în această situație, frângându-ți mâinile de emoții;
• întreabă-te: peste 10 ani, ar mai conta asta? Sau privește cât de ridicol arăți și cât de neînsemnate sunt motivele tale de teamă.

Exercițiul de mai sus o să te ajute să vezi situația în lumina corectă. Nu exagera, lucrurile nu sunt complicate niciodată. Se spune că dacă trebuie să bați un cui nu trebuie altceva decât să iei ciocanul și să bați cuiul – nimic mai simplu. Nu complica lucrurile, iar dacă totuși îți par așa, înseamnă că nu privești din perspectiva corectă. Reevaluează.

Frica este începutul curajului – iată teoria mea pe care vreau să v-o împărtășesc

Exceptând cazurile de frică nejustificată față de lucrurile pe care nu le putem schimba sau pe care nu le putem înțelege corect – detaliate mai devreme – pot spune cert că nu există act de curaj autentic care să nu izvorască din teamă. Da, curajul izvorăște din teamă.

Frica este pepiniera celor mai curajoase acte pe care le poate face cineva. Este un catalizator de energie care se strânge și se tot strânge. Frica este un mecanism de supraviețuire ce concentrează o masă incredibilă de energie ca răspuns în fața unei amenințări, a unui pericol real sau imaginar. Țelul tău este de a canaliza energia, de a o îndrepta spre acte de curaj și de a nu o lăsa să mistuie spiritul într-o stare de anxietate. Energia este acolo, însă este treaba ta dacă o conștientizezi și alegi să o folosești la ceva sau să te lași paralizat de frică.

Gândește-te la Ștefan cel Mare și Sfânt, domnitorul Moldovei. În cei 47 de ani de domnie a dus neîncetat lupte cu cele mai mari armate ale timpului, ridicând câte-o mănăstire după fiecare victorie, în total 44 de ctitorii. Imperiul Otoman și-a găsit sfârșitul expansiunii spre Europa într-o țărișoară care doar își apăra pământul și credința strămoșească. Ștefan a înfruntat armate de până la 10 ori mai mari și mai bine înarmate, conduse de mari strategi și cuceritori, și tot a biruit. Acum te întreb: tu crezi că, uitându-se la puhoaiele de invadatori, nu l-a cuprins frica? El însuși și-a condus oștile în lupte, avântându-se acolo unde pericolul era mai mare pentru că știa că exemplul lui va ține moralul trupelor la cote maxime. Oare nu i-o fi fost teamă că va pierde tot (inclusiv pe fiul său ce-l însoțea în lupte), iar țara va fi ștearsă pentru totdeauna de pe fața pământului?

Ba da, i-a fost. Dar tocmai frica este cea care-l ținea treaz, îl ținea motivat. Acesta este adevăratul curaj ce nu poate izvorî decât dintr-o frică autentică. Mulți cred că frica și curajul se anulează, că sunt incompatibile unele cu altele și că nu pot coexista – nimic mai fals.

Precum un gust nu poate fi anulat de vreun altul, tot așa curajul nu anulează frica. Nu poți anula gustul amar cu cel dulce, acru sau iute și nici vice-versa, ci, în cel mai bun caz, îl poți acoperi. Îl poți dilua într-atât, încât să nici nu mai conteze. Asemenea este și în cazul fricii și al curajului. Cele două nu se vor anula niciodată, ci una va ajunge să domine.

Frica este de fapt un barometru ce indică importanța mizei: cu cât frica este mai mare, cu atât trădează importanța momentului. Dacă „pericolul” nu este fals și simți teamă, înseamnă că obiectivul tău, aflat în pericol, merită toată atenția și energia ta. Acesta este momentul în care frica te motivează să înfăptuiești lucruri, în care se transformă în acțiune, în curaj.

Frica și țelurile mai înalte

Nu poți să lupți cu frica – nu poți câștiga o astfel de bătălie. Poți în schimb, așa cum ai văzut, să lupți contra pericolelor demontându-le bucată cu bucată (acceptare/cunoaștere/analiză/reevaluare) sau, în cazul unui pericol real, poți să te lași pradă unui ideal mai înalt, precum Ștefan cel Mare.

Mărturisesc că în copilărie mi-a fost frică să stau singur în întuneric. Nici când am crescut nu m-am simțit în largul meu noaptea, în aer liber și fără vreo sursă de lumină. Când au apărut copiii și a trebuit să trec prin aceeași situație, teama de eventualele pericole din întuneric nu a dispărut, era identică. Însă ceva s-a schimbat: aveam un țel mai înalt căruia să mă dedic. Oricare erau pericolele nevăzute, eram protectorul familiei mele. Oricare era pericolul neștiut și nevăzut, eram gata să-l distrug. Eu eram singura redută între „pericol” și ceea ce aveam mai drag, dar, în același timp, un simbol pentru ei. Nu aveam decât o singură opțiune, iar asta mă făcea gata pentru orice.

Oricine știe că nu e bine să te întâlnești cu o ursoaică cu pui pentru că nu va pregeta în a te distruge. Nu va ataca dintr-o plăcere malefică, ci din frică. Teama de a nu le face rău puilor o va împinge la atac. Este mânată de un țel mai înalt, acela de a-și apăra micuții, iar frica de oameni este înecată de grija față de pui. Instinctul „luptă sau fugi” nu-i mai lasă însă fuga ca pe o opțiune. Va manifesta o forță nefirească și o determinare fără rezerve ce paralizează orice potrivnic.

Singură, frica hiperbolizează, naște monștri acolo unde nu există. Un țel mai înalt te face să te concentrezi pe ceea ce este cu adevărat important, în timp ce teama te motivează. Dacă simți frică, găsește țelul legat de acea teamă și concentrează-te doar pe el, lasă-te dominat de acea viziune și acționează în acel sens cu determinarea ursoaicei. Dacă ai îmbrățișat viziunea unui țel mai înalt, vei găsi în frică un ceas deșteptător care să-ți amintească importanța scopului, un factor motivant. Îmbrățișează teama și găsește curajul ce poate naște din ea.

Cei mai mulți oameni se vor lăsa mistuiți sau paralizați de frică. Cei care vor alege să se lupte cu ea fără vreo strategie își vor face și mai mult rău. Poți să-ți spui de mii de ori „nu mi-e frică de întuneric” pentru că atunci când vei fi învăluit de întuneric, frica se va transforma în groază. Cu cât te concentrezi asupra fricii – chiar dacă tu crezi că te lupți cu ea – cu atât frica devine mai mare precum atunci când te uiți printr-o lupă, toate celelalte dispărând. Acordându-i întreaga ta atenție îți va umple întreaga minte, pervertindu-ți judecata. Iar dacă un gând ți s-a înfiripat în minte nu poți să-l ștergi pur și simplu, este imposibil. Poți în schimb să te focusezi pe scopul final, pe un țel mai înalt, care îți va umple mintea și sufletul, lăsând din ce în ce mai puțin loc manifestării fricii.

Un mod eficace de a îmbrățișa un țel mai înalt pe termen lung este acela de a avea o persoană, un model care să te călăuzească. Mari conducători, oameni de știință, sportivi, lideri spirituali sau colegi de muncă, oricine poate reprezenta un model de urmat. Oricând te vei îndoi de ceva, oricând te vei teme de deciziile pe care trebuie să le iei în viață, nu trebuie decât să te întrebi ce ar face acea persoană dacă ar fi în locul tău.

Frica autentică între primitiv și modern

În fața unui „pericol”, intră în funcțiune instantaneu un sistem primitiv al sistemului nervos, iar asta înainte de orice reacție a cortexului, a gândirii raționale. Instinctul se numește „luptă sau fugi” și cu toții am simțit efectele acestuia la un moment dat.

În fața unui pericol corpul se pregătește: pupila se dilată pentru a vedea mai bine până și în întuneric; inima bate nebunește pentru a trimite sângele spre mușchi; respirația se accelerează pentru a capta cât mai mult oxigen; se dezactivează sistemul digestiv, reproducător și imunitar – nu ai nevoie de ele pentru a lupta sau pentru a fugi; sângele este dirijat acolo unde trebuie, adică în mușchi, reducându-se debitul din straturile externe (în eventualitatea unei răni nu se pierde prea mult sânge), pielea căpătând culoarea palidă; părul se zbârlește pentru a crește abilitățile senzoriale dar și pentru a părea mai mare în fața „dușmanului”; transpiri intens pentru a răci corpul turat la maximum; trupul este invadat de un „cocteil” de hormoni și substanțe chimice care vor crește puterea și vor elimina durerea în cazul vreunei răni – vei avea timp să te îngrijești după aceea.

Dar cel mai important lucru este acela că funcțiile cortexului sunt diminuate chiar și în perioada imediat următoare, locul rațiunii fiind luat de ceva mai primitiv – nu ai timp de a reflecta la ce se întâmplă. Aceasta este și cea mai mare problemă în viața cotidiană. Pericolele fizice, pentru care corpul uman este înzestrat cu un așa mecanism de supraviețuire minunat, nu mai sunt de actualitate, acestea fiind înlocuite cu provocările vieții sociale.

Nu poți să te lupți cu șeful tău la birou și nici nu poți fugi pentru că te-ai simțit amenințat când ți-a dat vreo veste proastă. Reacțiile corpului în fața unor amenințări cotidiene sunt identice cu cele rezultate din întâlnirea cu o amenințare de ordin fizic, controlul trupului fiind cumva preluat pentru scurt timp de acest sistem automat. Însă ne-am obișnuit să cedăm controlul și asupra rațiunii, apărând acele reacții exagerate: răspunzi cu răutate – chiar deplasat, acuzi pe nedrept, devii agresiv peste măsură.

Ceea ce aparține de natura umană sunt reacțiile fizice, dar cedarea controlului, deși cortexul și-a reluat funcțiile, este mai mult o alegere. Exagerăm să apărăm prea mult imaginea noastră, ignorând că prin acest tip de atitudine de fapt nu facem altceva decât să o deteriorăm mai mult.

La începutul carierei în management, orice veste mai puțin favorabilă venită de la director sau de la colegii de management o luam drept un atac la oamenii coordonați și implicit la munca mea – eram „programat” să-mi apăr oamenii într-atât, încât m-aș fi bătut cu leul cu mâinile goale pentru ei. De cele mai multe ori însă, schimbările anunțate țineau de foruri mult mai înalte, iar eu nu făceam decât să împușc mesagerul. Exageram.

După o astfel de ședință în care „am luat atitudine”, o colegă de management cu mult mai multă experiență și cu rezultate care reprezentau barometrul meu de performanță la acea vreme, Narcisa Stavre, m-a luat puțin deoparte și mi-a dat primul sfat cu adevărat important în dezvoltarea mea personală: „Florin, nu le mai lua atât de personal”. Atât.

Mi-am dat seama cât de mult greșeam, că toate acele schimbări nu mi se adresau doar mie și nu era absolut nimic personal în ele. Mai mult, unele s-au dovedit în timp a fi bine fundamentate și chiar benefice. Însă eram atât de focusat pe faptul că vreau să fiu cel mai bun manager din acea companie deși eram și cel mai tânăr la nivel național, încât „luam personal” orice schimbare de direcție. Mă agățam de lucruri care nu erau importante. Dacă aș fi acceptat că „pericolele” nu sunt sub controlul meu, sau m-aș fi străduit să cunosc în întregime informația și contextul sau aș fi analizat în amănunt că nu am nimic real de pierdut sau aș fi făcut un scurt exercițiu de reevaluare a situației în lumina unui viitor mai îndepărtat, atunci nu aș fi reacționat atât de prost.

Din la acel moment, atunci când cortexul revine la control după „dușul” de hormoni și substanțe chimice ce te pregătește pentru fugă sau pentru luptă, primul lucru este să devin rațional cu adevărat. Este o alegere. Lucrurile nu le mai iau atât de personal. Mă informez, analizez și reevaluez situația sau chiar accept lucruri care oricum nu pot fi schimbate, iar asta, în ochii celorlalți, mă face curajos.

Curaj vs. neînfricare – etapa supremă

Deși puține, există totuși și acte de „curaj” ce nu izvorăsc din frică, dar acelea sunt însă rodul exercițiului, nu al îndrăznelii. Ceea ce nouă ni s-ar părea un act curajos, el poate fi lipsit de emoție pentru cel ce-l înfăptuiește.

Poate că îți e frică acum să vorbești în public, dar, dacă ai face-o de 100 de ori, cu siguranță că vei descoperi și – cel mai important – îți vei dovedi că nu e nimic de care să-ți fie teamă, iar asta încetează a mai fi curaj.

Pentru cei ce le-ar fi frică de o asemenea expunere publică, gestul tău ar părea într-adevăr, unul de curaj, comparându-l cu frica lor interioară. Însă, acesta a ajuns a fi mai mult un act de neînfricare, de lipsă a fricii.

Cu cât vei exersa mai mult, cu atât vei demonta mai ușor fiecare „pericol”. Rezultatul? Îți vei extinde toleranța la amenințările externe. Vei înălța pragul la care vei percepe ceva ca fiind un „pericol” pentru tine. Ca atare, până și reacțiile fiziologice ale fricii nu-și vor mai face apariția pentru un spectru din ce în ce mai larg de provocări. Vei deveni neînfricat.

Curajul, pe de o parte, se naște doar din frică și este biruința asupra acesteia din urmă. Neînfricarea, pe de altă parte, este rezultatul experienței, este acțiunea în lipsa fricii. Neînfricarea se manifestă doar în prezența credinței, a certitudinii dobândite prin exercițiu și experiență că nu ai de ce te teme.

Stăpânește frica și doar așa devii un om curajos. Exersează și vei deveni neînfricat.

Să recapitulăm

• Acceptă – este pericolul sub puterea ta sau poate fi evitat?
• Cunoaște – cunoști pericolul, sau te înspăimântă necunoașterea?
• Analizează – ce ai de pierdut?
• Reevaluează – cum se vor vedea lucrurile peste 10 ani?
• Frica este începutul curajului – curajul izvorăște din teamă, iar frica este confirmarea importanței mizei.
• Frica și țelurile mai înalte – un țel mai înalt te face să te concentrezi pe ceea ce este cu adevărat important, în timp ce teama te motivează, te ține alert. Identificarea cu un țel mai înalt îți simplifică deciziile eliminând nehotărârea și paralizia în fața amenințărilor.
• Frica autentică între primitiv și modern – „nu le mai lua atât de personal”
• Curaj vs. neînfricare – Stăpânește frica și doar așa devii un om curajos. Exersează și vei deveni neînfricat.

Care este teama ta cea mai mare și cum ai încercat s-o depășești? Cum crezi că te-a ajutat acest articol? Orice părere sau impresie este neprețuită.