FLORIN OPREA . EU

Eu cu mine…

Sfera de confort și dezvoltarea personală

Sfera de confort nu este un cerc, ci mai mult un… pătrat.

Sfera de confort este o zonă mică, mititică. Este cât o garsonieră, nimic mai mult; e doar ok, nimic special. În ea nu poți să te miști prea mult, decât să stai. Iar dacă stai… de ce te miri că nu ajungi nicăieri?

Situația în care te afli acum este chiar garsoniera ta. Și chiar dacă nu vezi, există alte orizonturi dincolo de zidurile înalte pe care le-ai construit ca să te apere de pericole nevăzute și nebănuite. Există priveliști și locuri noi numai bune de vizitat și lucruri neîncercate gata de experimentat. Însă tu spui prea ușor „nu pot” privind la zid. Uiți că tu ești autorul lui. Tu l-ai pus acolo. Te-ai obișnuit cu el de parcă ar fi acolo dintotdeauna. Poate că te-a apărat de situații cum ar fi să nu pari penibil, să nu fi rănit, să nu fi înfrânt, dar ai ajuns astfel baricadat de bună voie în garsoniera ta cea mică.

Pășește hotărât afară din ea! Nu e ca-n jocurile pe calculator. Aici ai o singură viață și pe care nu merită să o trăiești întemnițat. Ieși afară și mergi peste tot. Vezi tot, simte tot, satură-te de viață. Explorează acum situațiile de care te temi și pentru care știi foarte bine că nu ai niciun motiv și că nu există niciun pericol real ca să-ți fie frică. Fă-ți un obicei din a dărâma ziduri pe care tu însuți le-ai construit și pe care le-ai întărit cu convingeri ridicole și fără niciun fundament. Ieși, scapă! Dă la o parte obstacolele imaginare. Lărgește-ți orizonturile. Fii liber!

De ce nu poți să vorbești în public? Ce e în spatele zidului pe care l-ai construit cu un simplu „nu pot”?… Crezi că dacă ai vorbi unei mulțimi de oameni ai să te sufoci și ai să mori? De ce nu poți să-i spui unei persoane ce gândești? Chiar… de ce? Crezi că se va deschide pământul sub tine și te va înghiți? De ce nu poți să faci ceva ce nu ai mai făcut până acum și de ce ceilalți sunt mereu mai merituoși, mai norocoși și mai pricepuți decât tine? În lumea ta cine te pune pe ultimul loc?…

Într-adevăr, poți trăi și fără dezvoltare personală. Tot așa cum un condamnat pe viață își poate duce existența în celula lui până la adânci bătrâneți. Însă ceva îmi spune că mintea lui visează noaptea câmpii pe care nu le-a văzut niciodată. Visează imagini cu oceane, visează oameni pe care nu i-a întâlnit și emoții pe care nu le-a trăit până acum. Acea dorință este acolo, în sufletul fiecăruia și așteaptă doar ca să o încerci, îți dă ghes. Știi despre ce vorbesc… Chiar și tu visezi uneori să faci ceea ce niciodată n-ai avut curajul să faci!

Pentru mulți însă cel mai simplu e să-și ia ochii de la fereastră, de la imaginile a ceea ce ar putea face, și să se trântească pe canapeaua din garsoniera lor, cu telecomanda în mână, visând filme pe care mintea lor le tot proiectează. Filme care încep cu „nu pot”, „este imposibil”, „nu se poate”… Le rulează și le tot rulează…

Sunt oameni atât de blocați  în filmele minții lor, încât cu greu vor accepta să iasă vreodată din garsoniera lor călduță și primitoare. S-au autoconvins atât de tare de pericolele din afara sferei lor de confort încât filmele rulate de ei au substituit de mult realitatea. O, da… oamenii sunt capabili de asta.

Indiferent de ce dovezi le vei aduce, ei vor continua să vadă filmul din mintea lor. L-au văzut de atâtea ori încât nu-l mai pot schimba. Prizonieri în garsoniera lor, prizonierii filmelor pe care le creează și le tot rulează în minte. Cu aceeași convingere își vor apăra zidurile. Degeaba le vei spune că nu e nimic rău să pășească dincolo de limitele înguste pe care și le-au trasat pentru că nu-i vei convinge. Degeaba vei încerca să-i determini să arunce măcar o privire mai departe, pentru că pur și simplu „nu se poate”. De vină este sistemul, de vină este întotdeauna altcineva, de vină este soarta, neșansa și lumea întreagă. De aia nu se poate.

Cam așa se întâmplă cu orice. Ai apucat să spui că nu poți un lucru? Este doar începutul. Filmul acesta va rula de atâtea ori în mintea ta încât nu vei mai putea vedea niciodată cum ar fi dacă…

Pui de fiecare dată cărămidă peste cărămidă, un „nu pot” peste „nu pot”, iar după ce te-ai apucat de treabă cine te va putea opri? Numai să-ndrăznească! Știi tu mai bine ce ai de făcut! Dacă ai spus că nu faci un lucru, atunci nu-l faci! Dacă ai spus că nu poți un lucru, nu te poate forța nimeni! Dacă ai spus că nu o să meargă, atunci nu o să meargă… ce e atât de greu de înțeles pentru ceilalți?…

Și uite cum cei din jur, cu un sfat bun, îți devin… dușmani. Te pun să ieși din vizuina ta atât de sigură și confortabilă! Ei îți spun că poți păși în afară, că ei au trecut pe acolo, că nu e niciun pericol și că în definitiv ai putea și tu… Dar filmul din mintea ta acoperă celelalte voci: „Nu pot, nu pot, nu pot și gata”…

Dezvoltarea personală vine doar din dorința interioară de a face un singur pas dincolo de limitele autoimpuse. Este o hotărâre venită din interior, nu din exterior. Chiar dacă încurajările din afară te pot ajuta, până la urmă este o decizie care îți aparține întru totul. Dezvoltarea personală nu se poate face cu forța.

Într-o altă ordine de idei, dacă ar fi să te întreb care a fost cea mai fericită perioadă din viața ta, ce mi-ai răspunde? Cel mai probabil mi-ai spune că a fost copilăria, nu-i așa? Într-adevăr, așa este. Dar ce o face pe acesta atât de specială? Adevărul e că nu e nimic complicat în spatele ei, în realitate ea având doar ingrediente simple. Nu are nimic special și toate elementele ei ne sunt la îndemână în fiecare clipă. O să-ți spun doar două…

Primul din ingrediente este curiozitatea. Copiii sunt tare curioși, iar satisfacerea acesteia este una din sursele pure de fericire. De aceea copiii învață mai degrabă pe pielea lor decât din vorbele celor din jur. Dar oare nu asta înseamnă dezvoltare personală? Să vezi ce se află dincolo de un obstacol, dincolo de un „nu pot”, dincolo de o ușă închisă, dincolo de un zid, iar asta în pofida oricăror voci care încearcă să te oprească?

Stai așa! Tocmai am spus că dezvoltarea personală ne aducea fericire în copilărie?… Hmm…

Noi însă zi de zi omorâm copilul din noi cu certitudini, asigurări și statistici. Dacă vrei dovezi vei găsi din plin atât pro cât și contra pentru orice. Dar unde sunt faptele? Acum cât timp a fost ultima oară când, nu doar că ai fost curios, ci mai degrabă când te-ai dus până la capăt precum un copil să cercetezi dincolo de familiar, să faci o incursiune în necunoscut, iar asta doar pentru a satisface lumina pură din ochii de copil? Când a fost ultima oară când ai trecut peste acea voce interioară care spune „nu pot” doar pentru că ai vrut să vezi pe pielea ta dacă poți sau nu? Iar când te gândești că asta se întâmpla zilnic atunci când erai copil!

Dezvoltarea personală înseamnă curiozitate, explorare, aventură și fericire.

Cel de-al doilea lucru pe care puteai să-l faci în copilărie era acela să spui: „îmi pare rău”, „am greșit”, „iartă-mă”, iar cuvintele erau din toată inima. Orgoliul nu prea conta atunci. Și tocmai acest lucru este un alt ingredient atât de simplu al fericirii din copilăria noastră. Nu aveam o imagine publică de apărat și știi ceva? Cred că eram mai plăcuți așa. Și te mai întrebi de ce erai fericit atunci!

În schimb acum apărăm un EU prea mult în a nu greși în fața altora. Facem pe infailibilii. Apărăm o imagine de sine exagerat de mult în fața celorlalți. Și ce dacă ai dat-o în bară, și ce dacă ai greșit, și ce dacă ai încercat? În realitate nu se uită nimeni cu adevărat la tine. Totul este doar în mintea noastră. Iar oamenii din jurul tău sunt atât de trecători!… Fiecare va merge până la urmă pe drumul lui. Câți colegi de școală nu ai avut și care au dispărut poate pentru totdeauna în negura vieții? Și câți colegi de serviciu nu ai avut și câți oameni nu ai întâlnit și pe care nu o să-i mai vezi niciodată? Și pe câți nu i-ai uitat!? Pe ei vrei să-i impresionezi cu un EU puternic și care nu greșește niciodată pentru că… nici nu încearcă nimic? Dă-ți șansa să greșești.

Dar nu numai că ne apărăm imaginea în fața celorlalți prin orgoliu, ci, mai mult, ne ridicăm propriile piedestaluri pozând în oameni perfecți și fără cusur. Suntem oamenii serioși de la serviciu, competenți peste măsură și care le știu pe toate, persoane pline de responsabilități și care nu-și permit să greșească cu nimic. Mai suntem și părinți pe deasupra!… Dacă ne vede copilul că nu suntem perfecți? Dacă se prind cei mici că nu suntem zeii pe care ne cred a fi? Dacă șeful va crede că suntem doar niște „oarecare” când va realiza că nu suntem desăvârșiți? Ce se va întâmpla dacă partenerul de viață ne va vedea sufletul cu toate defectele și slăbiciunile?

Ne-am cocoțat pe false piedestaluri tot mai înalte. Și cum să mai faci vreun pas de acolo? E o pătrățică atât de mică! Unde te vei duce și cum să înaintezi?

Ne luăm prea mult în serios. Mult prea mult. În definitiv suntem cumulul reușitelor dar și a insucceselor noastre care ne-au fost învățători atât de buni. Niciodată nu trebuie să ne credem atât de știutori încât să renunțăm la acești profesori. La rândul lor copiii ne vor iubi chiar mai mult dacă vom arăta partea umană cu slăbiciunile ei, decât să pozăm la niște standarde mincinoase de perfecțiune. Iar ceilalți din jur vor aprecia întotdeauna mai mult curajul și perseverența decât norocul. Tu ce ai aprecia la o persoană: faptul că nu încercă niciodată nimic? Faptul că este norocoasă și reușește din prima? Sau faptul că în pofida obstacolelor nu se dă bătută și reușește până la urmă prin puterea determinării?

Nu există niciun piedestal. Ne prefacem că nu putem greși, când știi foarte bine că nu e așa și că nici nu este un lucru rău să nu-ți iasă din prima. Fii tu. Nu mai încerca să impresionezi pe nimeni. Dă-te jos din înălțimea grandorii și a unei imagini de sine perfecte și ieși din minciună. Nu trebuie să impresionezi pe nimeni pozând ca o statuie în parc. Pe când tu stai îngâmfat, fără cusur și cu nasul pe sus pe soclul imaginat de tine, alții trec pe lângă tine fără să te remarce, mergând mai departe, permițându-și luxul să mai și greșească din când în când, iar alteori reușind chiar lucruri extraordinare doar pentru simplul fapt că… au încercat. Ce-i drept viața este plină mai mult de statui și mai puțin de oameni cu adevărat liberi.

Dezvoltarea personală înseamnă să înțelegi că a greși nu este un lucru rău. Este doar o etapă spre perfecțiune, este o altă lecție, iar să ascunzi asta sau să nu înaintezi doar de frica deteriorării unei imagini exterioare pe care tu crezi că o ai înseamnă să ridici un zid care în realitate te limitează și nicidecum te ferește de ceva.

Nu o să știi niciodată dacă e un lucru plăcut să reușești într-o afacere, să-ți schimbi cariera, sau să vorbești în fața unei mulțimi de oameni dacă nu încerci o dată. Lasă argumentele din mintea ta, doar încearcă. Nu ai nimic de pierdut. Exact ca în copilărie, va fi distractiv.

Iar dacă până la urmă alegi să stai în spatele zidurilor, în garsoniera ta, nu vei avea nicio scuză că n-ai ajuns nicăieri. Ca să ajungi undeva, trebuie să ieși pe ușă, să mergi, trebuie să pleci de pe loc. Nu sta, fă un pas după altul. Lărgește-ți orizonturile și bucură-te de experiențele noi și infinite ca diversitate pe care ți le oferă viața! Cu fiecare pas făcut în locuri noi, acestea îți vor deveni familiare. Din ce în ce mai familiare. Cu un singur pas în afară ai puterea să dărâmi ziduri pe care le-ai ridicat în ani de negare și frică. Ține de exemplu un discurs și vei vedea că va fi din ce în ce mai ușor, mai familiar. La fel e cu orice lucru de care acum îți e teamă și care se află dincolo de un zid. Dacă îl faci, zidul va cădea, iar sfera ta de confort va deveni mai mare. Odată făcut vei și uita că te-ai temut cândva de el.

Sfera de confort nu controlează doar lucrurile ieșite din comun, ci este prezentă și conduce până și cele mai mici aspecte ale vieții de zi cu zi. Cineva îmi spunea într-o dimineață: „Nu pot să vorbesc cu persoana X” deși avea nevoie de o informație prețioasă de la aceasta din urmă, iar aflarea ei pe alte căi implica mult efort. Nu era nimic între aceste două persoane, nu se întâmplase nimic, doar că prima avea puternica impresie că, dacă o să-i ceară celeilalte, o să fie refuzată.

După o pledoarie despre sfera de confort și un pic de obligație ierarhică, aceasta s-a conformat și s-a dus să ceară informația respectivă. Discuția dintre ele a decurs cât se poate de normal. Urmarea? Zidul a căzut. Nu mai exista niciun „nu pot”. Era un nou teritoriu de confort cucerit cu o simplă acțiune. Filmul din mintea ei s-a oprit brusc din a se rula. Era liberă de propria-i limitare care o și prejudiciase pe deasupra. Ar putea să facă asta oricând de acum înainte!

Tot în același timp, și așa cum am mai spus,  sunt absolut sigur că se poate supraviețui și fără dezvoltare personală. Închis în prejudecăți, în temeri și bau-bau-uri, însă, în același timp,confortabil și ferit de orice efort sau risc. Am tot văzut imaginea acestor oameni și știi ceva? Am văzut cum se termină.

Oameni care au făcut toată viața decât câteva lucruri banale la care nu puteau greși. Au refuzat sec orice oportunitate: „nu pot”, „nu e de mine”, „nu o să meargă”, „eu sunt bun doar în ceea ce fac”… Oameni care au făcut aceleași lucruri banale iarăși și iarăși și care au sfârșit să trăiască o viață banală. Ca și cum viața le-ar fi pus la dispoziție un cufăr plin de bogății, dar pe care nu l-au folosit decât ca să stea cu fundul pe el și să se odihnească.

Oamenii se tem prea mult să nu cadă, încât fiecare pas e ca mersul pe sârmă: încordat, ezitant și în cele din urmă făcut tot în retragere. Este suficient un singur pas în afară, unul singur, pentru ca lumina să ia locul întunericului, certitudinea să ia locul îndoielii, iar frica să fie înghițită de stăpânirea de sine. Este nevoie de un singur moment de „nebunie” în care să nu mai ascuți de acel „nu pot” și să pășești dincolo de zid pentru ca acesta să dispară pentru totdeauna.

Dezvoltarea personală înseamnă să renunți la greutățile pe care ți le-ai legat de picioare. Dezvoltarea personală înseamnă libertate. Fii curios, încearcă, greșește, învață, reușește.

PS Tu ai observat că toate visurile la care aspiri nu-ți sunt la îndemână în garsoniera ta? Cum crezi că poți ajunge la ele?

Florin Oprea

Foto: hdwyn.com

dezvoltare personalămotivațional

Florin Oprea Florin Oprea • 2 aprilie 2016


Articolul precedent

Următorul articol

Lasă un răspuns

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată / Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!